Activitatea misionară s-a sprijinit întotdeauna pe ajutorul oferit de oameni, atât din punct de vedere material, cât mai ales din punct de vedere spiritual.
Ştim foarte bine că aproape toate proiectele realizate în misiunile noastre se datorează susţinerii materiale primite din partea comunităţilor Diecezei de Iaşi, a binefăcătorilor din România sau a celor plecaţi în străinătate, iar lucrul acesta nu poate decât să ne bucure şi să ne încurajeze.
Astăzi, când pentru oameni este tot mai greu din punct de vedere fizic să călătorească, nu numai de pe un continent pe altul, ci şi dintr-o ţară în alta; astăzi, când nu ne mai putem susţine atât de mult fizic, ceea ce ar trebui să ne unească, să ne apropie şi să ne susţină este rugăciunea. Iar motive pentru a ne ruga mai mult găsim la orice pas: încercări, probleme, boli, sărăcie, răutate, dezinteres, lipsa unui orizont, incapacitatea de planificare a lucrurilor etc. Legat de misiuni, luna trecută a apărut un articol pe site-ul Radio Vatican, care invita la rugăciune pentru pacea în Kenya. Părintele Claudiu Iştoc, misionar în Kenya, ne-a comunicat că misiunea noastră este în afara oricărui pericol, dar atmosfera generală la Marsabit, localitate situată la 90 de km depărtare de misiune, este destul de tensionată.
Sărăcia, conflictele dintre triburi, interesul grupărilor armate sfâşie nu numai săracul continent african, ci şi multe state din Asia, despre care nimeni nu mai vorbeşte. Toate sunt motive pentru a ne ruga. Pentru noi, cei din România sau din Europa, motivul cel mai important pentru care trebuie să ne rugăm este acela de a avea din nou posibilitatea de a ne vedea părinţii, fraţii, prietenii, cunoscuţii din străinătate, de a-i putea îmbrăţişa şi încuraja, fără să ne fie teamă că ne putem face rău unii altora. Trebuie să ne rugăm mai mult pentru ca tot răul să treacă.
Gândindu-mă la modul în care ar trebui să ne rugăm astăzi, mi-am amintit de episodul din Evanghelia după Sfântul Marcu (9,14-29) în care un tată îşi aduce copilul stăpânit de Cel Rău în faţa lui Isus. Acest fragment prezintă durerea şi zbuciumul din inima unui tată. Asemenea oricărui părinte, tată sau mamă, şi acesta era măcinat de grija faţă de copilul său. În mare strâmtorare fiind, alergând, zbătându-se şi căutând ani de zile ajutorul, ajunge înaintea lui Isus cu credinţa şubrezită. Imaginea tatălui este cu atât mai frumoasă, cu cât ne dăm seama că nu a renunţat niciodată la a-şi consuma timpul şi efortul pentru salvarea copilului. El găseşte resurse să meargă în faţa lui Isus şi să spună: "Îndură-te de noi şi ajută-ne!" Şi, când simte că îi lipseşte ceva, nu ezită să spună: "Vino în ajutorul necredinţei mele!" Cel Rău caută pieirea omului: pe copil "l-a aruncat chiar şi-n foc şi apă ca să-l facă să piară". Sau caută să-l ducă la descurajare. Există însă mereu câte un "tată" care se zbate din răsputeri să-l ţină în viaţă pe "copilul său", care poate fi orice om din lumea aceasta, până-l întâlneşte pe Isus.
Uneori, viaţa ne invită să dăm piept cu încercările, dar, asemenea tatălui din evanghelie, nu trebuie să renunţăm să ne rugăm pentru binele copiilor noştri, pentru binele societăţii, şi să spunem: "Cred, Doamne, şi mă rog să cred!"
