Istorioară morală de Christofor V. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

Sihastrul Menrad continuă să îi istorisească lui Enric cât de minunate cresc toate.

- Toate câte le vezi tu aici pe masă, chiar şi laptele şi untul provin cu ajutorul ierbii, mierea se prepară din flori, pâinea cea hrănitoare şi vinul întăritor, toate buruienile şi rădăcinile, ca şi fructele de aici, păpădia, ridichea, pepenele cel mare şi rămurelele din care se împletesc aceste coşuleţe, lemnul din care se fac farfurii şi pahare, ca şi masa şi banca le datorăm acestor mici seminţe. Trebuie numai să pun o asemenea sămânţă în pământ, pentru a căpăta aici un măr, dincolo mii şi mii de spice, şi astfel de a preface un pustiu într-o grădină împodobită şi încărcată cu toate cele necesare pentru traiul de toate zilele.

Toate aceste lucruri erau pentru băiat minunăţii. Precum privea uimit mai adineauri la cele din jurul său, tot atât de uimit asculta acum cuvintele sihastrului.

9. Izvorul şi ploaia

Între timp soarele începea să apună; răzoarele de flori se aflau în umbră. Unele flori, pe care le iubea în mod deosebit sihastrul, se ofiliseră de la căldura soarelui. Cu toate că spera să vină în curând o ploaie, voia totuşi, din precauţie, cel puţin să stropească florile lui preferate. El luă stropitoarea, prinse pe băiat de mână, şi se îndreptă spre izvorul care curgea abundent dintr-o stâncă acoperită cu muşchi.

Enric bătu din palme şi strigă:

- Cât de multă apă curge din stâncă! În fiecare clipă aş crede că se sfârşeşte şi cu toate acestea apa curge şi pe mai departe tot atât de tare. Dar cine a turnat atâta apă şi de unde se ia alta pentru a umple rezervorul? Ar trebui să astupi această deschizătură şi să faci mai multă economie; căci altfel se scurge şi se pierde toată.

Menrad îi spuse că această apă curge tot atât de multă, aşa cum face soarele cu lumina sa, fără să se isprăvească, îi spuse că nu se micşorează şi că n-are nevoie să toarne cineva altă apă pentru a se umple locul. El spuse lui Enric că lacul cel mare, pe care îl credea o oglindă imensă, nu este altceva decât o cantitate foarte mare de apă. Toate acestea erau pentru copil noi minunăţii.

Menrad se întoarse cu stropitoarea şi începu să-şi ude florile.

- Dar ce faci tu aici? îl întrebă Enric, tu îţi strici florile; acum o să se spele vopseaua.

Menrad răspunse zâmbind, că florile şi zarzavaturile, spicele de grâu şi viţa, arbuştii şi pomii, care şi ei trăiesc o viaţă în felul lor, au nevoie să bea apă, ca şi omul.

- Dar, continuă Enric, cine este în stare să aducă destulă apă pentru aceste plante? Cine se urcă pe munte ca să stropească florile de acolo?

Sihastrul îi răspunse:

- Pentru aceasta s-a îngrijit bine. Mai iute decât ai crede vei vedea şi aceasta! zise el, privind spre norii de pe cer.

După un scurt interval veni într-adevăr un nor de peste munte şi începu mai întâi să bureze şi apoi să plouă în toată regula. Acesta era pentru Enric din nou un fenomen minunat.

- Aceasta e bine orânduită, zise el; în felul acesta se face mare economie de muncă. Apa cade de-a dreptul în mii şi mii de picături, parcă ar ieşi din stropitoare. Dar cine a trimis acest nor, aşa cum numeşti tu acest lucru minunat? Cine a dus apa aşa de sus? Cum de norul pluteşte liber şi nu cade la pământ?

- Despre aceasta o să-ţi istorisesc cu timpul! răspunse sihastrul. Băiatul se mai uită multă vreme la nor până când acesta se ascunsese şi cerul se lumină din nou, devenind senin şi albastru.

Tot admirând lucruri noi şi având peste tot bucurie, ziua trecu foarte repede. Căci sute de lucruri, pe care unii oameni le trec cu vederea din cauză că sunt obişnuite - ca un gândăcel verde auriu, care şedea pe o frunză de trandafir; un melc, care se târa după ploaie pe trunchiul copacului; picăturile de apă, care atârnau ca nişte diamante pe frunze; o pitulice, care îşi cânta cântecul de seară pe o ramură şi zbura apoi din creangă-n creangă; caprele sihastrului, care se întorceau seara de pe munţi; erau lucruri minunate pentru micul băiat şi dădeau prilej la diferite întrebări şi răspunsuri.

În fine, apusese soarele dincolo de lac.

- Vai de mine, strigă Enric speriat, acuma lampa de soare se scufundă în apă; apoi se stinge şi toată bucuria noastră se sfârşeşte. Chiar dacă aprindem o lampă în spaţiul acesta atât de mare şi întins nu ne foloseşte decât foarte puţin.

Bătrânul Menrad îl linişti:

- N-avea nicio grijă!, zise el. Acuş mergem la culcare. Pentru aşa ceva nu ne trebuie lumină. Până ce ne vom odihni bine, soarele va răsări în partea opusă, acolo printre munţi. Aşa fuge el fără să stea o clipă, mergând în jurul nostru, luminând şi încălzind toate.

10. Întrebarea cea mai însemnată şi răspunsul cel mai nimerit

Enric reveni la întrebările sale de mai înainte, la care însă omul cel înţelept, intenţionat nu dăduse răspunsuri, astfel provocând pe copil la un şi mai mare interes după ştiinţă.

- Dar ce face oare, întrebă copilul din nou, că soarele fuge întruna? Şi cine a făcut acea boltă mare, mare de tot şi a zugrăvit-o aşa de frumos în albastru? Cine a închis apa cea multă în stânca aceea, că ea curge într-una şi aşa de abundent? Cine cârmuieşte cursul norilor, că zboară înspre noi şi udă toate plantele cu nenumărate picături de apă strălucitoare?

(va urma)