Deseori este căutat un Dumnezeu al sărbătorii şi al speranţei, un Dumnezeu rafinat şi stereotipat, un Dumnezeu redus la cult sau împins spre manifestări private, presărate şi acestea printr-un pustiu de viaţă nicidecum creştină.
Pe de altă parte, se fuge de un Dumnezeu care incomodează, fie el şi milostiv, dar care - ulterior - să emită judecăţi, să cheme la convertire. Este preferat un Dumnezeu care să accepte toate aberaţiile enunţate ca normalitate de către cei care, în numele libertăţii, nu fac altceva decât să impună punctul lor de vedere pe tot pământul şi, dacă s-ar putea, chiar şi în cer. Iar atunci când este evidentă contradicţia din termenii cu care se jonglează, în numele unei împăcări jalnice, se recurge ca la un plasture la expresia: "E tot un Dumnezeu!"
Iată de ce este nevoie de o evanghelizare permanentă. Căci numai Cristos ni-l poate face prezent pe Dumnezeul adevărat, care el însuşi ne caută pe noi până în abisul nimicniciei noastre. Şi nu ne caută ca să ne judece, nici ca să ne strivească prin imensitatea sa, ci mai degrabă ca să ne ridice, să ne salveze, să ne stimuleze în trăirea unei vieţi noi. Dar, pentru a atinge parametrii acestei noutăţi, trebuie să ne lăsăm judecaţi mereu de Cuvântul său dătător de viaţă.
