De obicei se foloseşte expresia "a primi (sau nu) sacramentele". Presărate într-o viaţă zbuciumată sau frecventate până la saturaţie. De aici şi sintagma "creştin practicant"; bineînţeles, având şi reversul: "nepracticant". De fapt, în fiecare sacrament avem de-a face cu o întâlnire. Dintre Dumnezeu, ca subiect principal, şi om, care nu este cu totul pasiv. Se poate vorbi chiar de un fel de intersubiectivitate, în sensul de condiţionare alternativă şi influenţare reciprocă dintre doi subiecţi care se întâlnesc pe plan personal şi existenţial. Iar dacă o astfel de întâlnire este determinată de un climat pozitiv, subiectul mai puţin dotat (desigur, omul) iese şi îmbogăţit şi mai matur. Ba mai mult, sacramentele reprezintă exemplul tipic şi momentul culminant al întâlnirii religioase dintre Dumnezeu şi om. De o bogăţie inegalabilă din punct de vedere religios şi cu efecte spirituale de nedescris.
Trecând la conţinutul de har al sacramentelor, acesta nu este menit să fie "zadarnic" (cf. 1Cor 15,10). Dimpotrivă. Colaborarea preconizată trebuie gândită ca adevărată sinergie. Nu în sensul de a răsturna munţii sau a schimba lumea peste noapte. Este vorba de a lucra. Căci harul nu este numai sfinţitor (de dobândit şi de păstrat), ci şi împreună-lucrător. De aici şi dinamismul izvorând dintr-o astfel de megaîntâlnire. Nicidecum restricţionat la propria persoană.
