Într-o zi mă uitam cu părinţii la televizor şi l-am văzut pe papa Francisc pe când i se dădea un copil din mulţime. L-a luat în braţe, l-a binecuvântat, l-a sărutat pe frunte şi l-a dat din nou părinţilor lui. De bucurie, mama lui a început să plângă, iar tatăl era profund emoţionat.
Mi s-a părut un gest atât de frumos şi plin de emoţie încât, fără să mă gândesc prea mult, am spus cu voce tare: "Papa poate, dar părinţii mei nu pot!"; şi am văzut-o pe mama ieşind... Câteva clipe mai târziu am găsit-o în dormitor plângând. M-am apropiat şi am întrebat-o ce s-a întâmplat. Fără să spună nimic, m-a luat în braţe şi mi-a spus: "Ai dreptate, noi nu am avut curajul pe care l-a avut papa, deşi suntem părinţii tăi. Mi-am dat seama că ai trăit acel gest cu un profund regret că noi nu ştim să facem la fel".
Văzând că nu se întoarce niciunul dintre noi în camera de zi, la un moment dat a intrat şi tata în dormitor, preocupat de lipsa noastră îndelungată. "Ţi-am spus că s-a întâmplat ceva cu Matteo, l-am văzut cum a trăit momentul. Eu cred că teoria ta, conform căreia trebuie să-i arăţi copilului iubirea doar în somn, trebuie să se sfârşească. Eu nu-mi pot priva copilul de iubire din teama că va deveni răsfăţat şi că nu ne va mai respecta". Şi m-a strâns din nou în braţe, sărutându-mă asemenea papei, pe frunte.
Din acel moment, atât tata, cât şi mama, chiar şi atunci când nu merit, îşi arată iubirea faţă de mine îmbrăţişându-mă şi mângâindu-mă pe obraz.
Papa Francisc le-a fost model! (Matteo)
