Papa Francisc a dat mâna cu mine!

Pentru că tot vine papa Francisc în România, aş vrea să vă împărtăşesc o păţanie de-a mea, cum am ajuns să-l văd de aproape, să dau mâna cu Sanctitatea Sa şi să tremur de emoţie inclusiv acum, când aştern aceste amintiri frumoase.

Ne-am propus eu şi soţul ca, la douăzeci şi cinci de ani de căsătorie, să facem un pelerinaj la Roma. Zis şi făcut! Când s-a împlinit timpul, am urcat în avion şi ne-am oprit în frumoasa Italie, în Cetatea Eternă, acolo unde se află papa, unde sunt numeroase monumente istorice în aer liber, unde nu poţi să nu mănânci o pizza şi un "gelato italiano".

După cum se ştie, miercurea este ziua în care este audienţa publică în Piaţa "Sfântul Petru". Era unica noastră şansă să-l vedem de aproape şi să-l auzim pe papa, aşa că ne-am propus să ne trezim de dimineaţă pentru a fi cât mai în faţă. Aveam deja biletele obţinute printr-un prieten.

Am ajuns în piaţă, am trecut de controalele specifice, iar la ora indicată mulţimile au început să se agite şi să scandeze numele papei, semn că pe monitoare se vedea deja cum intra cu papamobilul în piaţă. Doar că la un moment dat, probabil din motive de siguranţă, circa o sută de persoane am fost mutate imediat în altă parte decât pe traseul pe care avea să-l parcurgă Sfântul Părinte.

Surpriză însă! Papa, văzând că printre noi se afla o doamnă cu un copil bolnav în braţe, s-a apropiat, l-a binecuvântat, a făcut chiar şi o mică rugăciune deasupra lui şi nu a plecat imediat mai departe, ci a dat mâna cu toţi cei care erau în jurul doamnei cu pricina, printre care evident că eram şi noi, eu şi soţul.

E greu de descris în cuvinte momentul în care am avut în mâna mea mâna papei, ca şi momentul în care privirea mea a întâlnit privirea papei. Atunci am înţeles ce vrea să spună expresia: "Vreau să-l văd pe papa şi apoi pot să mor!"

Eu nu doar că îl văzusem de aproape, aşa cum îmi propusesem, ci am avut bucuria să dau mâna cu el şi să-l privesc în ochi sau, mai exact, a fost el cel care a dat mâna cu mine, pentru că putea foarte bine să treacă mai departe, să mă evite, dar s-a oprit. Bineînţeles că de emoţie am început să plâng, aşa încât cei din jur s-au îngrijorat, crezând că mă simt rău. Dar eu nu mă simţeam rău, ci tocmai îl salutasem personal pe vicarul lui Cristos, pe papa Francisc.

În acel moment tot ceea ce auzisem despre el sau de la el prin mijloacele mass-media s-a concentrat într-o strângere de mână. Toate mesajele despre familie, despre bătrâni, despre iertare, blândeţea sa, cuvântul dulce şi direct la inimă, sfaturile, predicile atât de concise şi realiste, toate le-am văzut iradiind din ochii săi limpezi şi senini. Cei douăzeci şi cinci de ani de căsătorie, cu tot ce au însemnat ei - cu bune, cu rele, cu grele -, anii mei de viaţă, totul şi-a găsit împlinirea în acea strângere de mână. Şi când mă gândesc că ne-au dus acolo să nu încurcăm traseul papei...

Acum, auzind că vine în România, ne-am înscris deja împreună cu copiii noştri şi vrem să participăm la Iaşi. Sper să aibă şi ei aceeaşi fericire pe care am avut-o eu alături de tatăl lor. Nu ştiu dacă vor putea să dea şi ei mâna cu papa, dar măcar îl vor vedea, şi asta deja mă emoţionează! (Cristina)