Prezenţa papei Francisc printre noi a însemnat pentru mulţi o provocare: să mă duc sau să nu mă duc? Dincolo de reţinerile sau justificările unora, ceea ce trebuie numaidecât subliniat este faptul că acest eveniment a constituit o ocazie pentru a experimenta vitalitatea noastră existenţială de creştini. Formată din gânduri, sentimente, activitate, tendinţă, raportul cu alţii, ba chiar şi cu clima, cu mijloacele de comunicare, cu lumea şi cu societatea. Am putut să ne demonstrăm nouă înşine, dar şi altora, că suntem o Biserică locală vie. Căci a creşte spre ceva, a tinde spre mai mult decât cotidianul obişnuit este firescul care se opune stagnării şi regresului.
Fundamentale sunt, desigur, credinţa şi sacramentele. Iată de ce trebuie să ne întărim unii pe alţii în credinţă şi să ducem o viaţă impregnată de sacru prin revărsările de har la îndemâna noastră. Dar trebuie şi să ne lăsăm mişcaţi de impulsurile Duhului Sfânt. Pentru a simţi mai bine în noi cum este stârnită acţiunea dătătoare de viaţă şi sfinţitoare a lui Dumnezeu, cel care intră mereu într-un raport dinamic cu existenţa umană. Spre mântuirea noastră şi a lumii întregi.
Iar dincolo de toate acestea este necesar un discernământ. Personal şi comunitar. Pentru a suprapune până la identificare vitalitatea noastră cu parametrii voinţei divine. Numai aşa va fi cu adevărat bine...
