Cine nu-şi aminteşte cu drag de seara de Crăciun, când mergeam la colindat, sau de noaptea de revelion, când mergeam la urat?! Parcă văd şi acum cum ne pregăteam din timp nu doar colindul sau urătura, ci şi echipa alături de care băteam la pas uliţele satului, cum ne întorceam noaptea târziu plini de noroi, dar şi satisfăcuţi pentru darurile primite.
Nu pot să uit însă cum într-o seară de Crăciun, la colindat fiind alături de alţi prieteni, am ajuns la o casă unde mai degrabă se pregăteau de înmormântare decât de sărbătorirea pruncului Isus. Încă de la poartă ne-a întâmpinat un domn plin de furie, care, în loc să ne primească în curte şi să ne asculte colindul, ne-a adresat tot felul de injurii, alungându-ne. "Dispăreţi, nu am nevoie de voi, lăsaţi-mă cu obiceiurile voastre, plecaţi, să nu vă mai văd!", striga în urma noastră.
Pe moment am plecat, dar a doua zi, în ziua de Crăciun, cu o oră înainte de Liturghie, am decis să mergem din nou la el. Nu mai era supărat, era calm şi parcă ruşinat de ceea ce făcuse cu o seară înainte.
Oricum, în ziua de Crăciun nu mai era obiceiul să mergem să colindăm, dar noi am trecut peste obicei şi am mers la el. Voiam doar aşa, să-i dăm o lecţie, să-i arătăm că nu ne temem şi că darul lui conta mult pentru noi - între noi fie vorba, poate mai mult decât mesajul pe care aveam să i-l ducem, dar asta e altceva...
Ne-am dus, am intrat în curte şi am început să cântăm colindul pe care îl pregătisem. După ce ne-a ascultat până la capăt, ne-a întrebat dacă nu cumva noi eram şi cu o seară înainte. I-am spus că da şi atunci şi-a cerut scuze, spunându-ne că înaintea noastră fuseseră alţi trei copii care la ieşirea din casă i-au vărsat găleata cu apă pe hol.
Pe undeva avea dreptate să fie furios, dar noi nu mergeam cu aceleaşi gânduri. A fost ziua în care am învăţat că nu trebuie să ne descurajăm la primul eşec... (Florin)
