Nu mă simţeam bine când ne simţeam bine!

M-am căsătorit cu gândul că voi avea o viaţă fericită, că acela care avea să-mi fie soţ şi care îmi promisese fericirea se va ţine de cuvânt, dar curând aveam să-mi dau seama că nu era aşa şi că totul era doar o iluzie a mea.

La acea vreme eram destul de tânără şi poate chiar naivă. Credeam totul, mă implicam în toate şi credeam că aşa trebuie să fie. De fapt, nici n-aş fi văzut viaţa de familie altfel.

Ne-am căsătorit, avem trei copii, am construit împreună o casă şi avem o maşină - un ideal pe care cred că şi-l doresc cu toţii. În schimb, ceea ce nu-şi doresc este modalitatea în care le-am făcut pe toate acestea.

Am muncit mult, ne-am implicat în egală măsură în a avea ceea ce avem, şi eu şi soţul, dar au fost şi multe momente de tensiune, zile când nervozitatea era atât de mare, încât ne uram, nu ne mai vorbeam şi nu o dată s-a pus şi problema divorţului. Fără să realizăm prea mult, făcusem un mod de a fi din asta. Ne certam, ne aruncam vorbe, sufeream şi mergeam mai departe.

Şi pentru că pe mine mă afecta mai mult, am început să vorbesc cu prietenele mele despre ceea ce se întâmpla între noi ca soţi şi în casa noastră. Nu ştiu dacă a rămas vreo zonă neexplorată, neîmpărtăşită şi nebârfită! Ba mai mult, suferinţele mele deveniseră motiv de socializare! Nu mă simţeam bine când ne simţeam bine! Îmi era greu când ne simţeam bine pentru că nu mai aveam ce să împărtăşesc cu prietenele. Făcusem din suferinţă o necesitate! Şi, da, recunosc, la un moment dat, de teamă că nu mai aveam subiecte de discuţie cu prietenele, provocam! Îl provocam pe soţ să mă facă să sufăr, să-mi arunce vorbe grele, să mă ofenseze, aşa încât, imediat după, plină de "răni", mergeam să împărtăşesc prietenelor mele cele întâmplate. Simţeam nevoia să fiu ascultată şi mângâiată! Iar ele, după ce mă ascultau şi după ce le lăsam singure, începeau la rândul lor să mă bârfească, să mă facă incapabilă de a gestiona o situaţie, de a duce mai departe familia pe care mi-o doream atât de mult fericită.

Când am auzit toate acestea m-am simţit foarte prost. Îmi era ruşine de mine şi de soţ. Îl provocasem de atâtea ori doar de dragul de a fi ascultată, mângâiată şi înţeleasă în suferinţa mea! Credeam că prietenia dintre noi, ca soţii care avem încercări comune, ne va uni şi ne va ajuta să le depăşim, dar nu a fost aşa.

Mi-am propus să nu mai vorbesc cu nimeni despre problemele mele din familie, aşa încât să nu mai fiu constrânsă să-mi fac "provizii" pentru a fi "mângâiată". Am înţeles că viaţa este ca un puzzle şi că pentru a realiza imaginea finală este nevoie de o îmbinare de evenimente, şi mai frumoase şi mai puţin frumoase, că tot ceea ce apare la un moment dat are un scop şi că nimic nu e întâmplător. Am început să văd momentele frumoase ca pe o încărcare în vederea celor mai puţin frumoase şi pe cele urâte ca pe o dorinţă de a fi mai atentă astfel încât să nu se mai repete. Aşa mi-am dat seama că trebuie să fiu mai răbdătoare, că trebuie să vorbesc mai puţin, că jigneam mult şi că nu mă bucuram de prezenţa soţului în preajma mea. Mă deranja chiar şi atunci când intra încălţat în casă, când nu ştia să aprecieze curăţenia şi mâncarea pe care o pregăteam, mă deranja totul.

În realitate însă nu era nimic altceva decât dorinţa mea de a fi apreciată şi mângâiată, gesturi pe care el nu le făcea pentru că eu le refuzam, având astfel motiv să mă plâng prietenelor mele. Acum înţeleg că viaţa e făcută din toate, şi din bune şi din grele, şi că toate au rolul lor! (Cristina)