Aşa cum se ştie, apropiatele sărbători de Crăciun declanşează multă agitaţie socială, discuţii şi analize de tot soiul, interpretări, resemnificări şi meditaţii oferite de fel şi fel de personaje cu priză la public, scenografii şi decoruri ambientale mai mult sau mai puţin reuşite, colinde sau cântece de sezon în exces, multă emoţie, inflaţie de chinezării sau kitch şi, nu în ultimul rând, multă risipă de resurse financiare, materiale, pe alocuri chiar şi excese de generozitate pentru a ne linişti sau satisface egoul. Până aici, nimic nou: acelaşi scenariu, pe aceeaşi scenă, cu aceleaşi personaje aproape în fiecare an. Şi totuşi, Crăciunul ne aduce ceva nou? Ştim să trăim Crăciunul sau doar, luaţi de val, ca în fiecare an, devenim prizonierii unui festivism îmbibat în comercial, bună dispoziţie, neputincioşi fiind în faţa avalanşelor de reclame şi manipulări consumeriste, învinşi de ispitele bunătăţilor de sezon şi, finalmente sau fatalmente, după această experienţă de schizomerie, plini de regrete că totul a trecut repede, ne convertim la "optimism" şi, brusc, nutrim speranţa că vom ajunge şi la anul? Dar, chiar aşa, oare ce s-ar schimba în modul nostru de a sărbători Crăciunul dacă cineva ne-ar spune că este ultimul nostru Crăciun în această lume? Oare am (mai) fi în stare să ne resetăm comportamentul acesta stereotip, standardizat, cu care am fost obişnuiţi până acum, şi să încercăm să ne trăim Crăciunul după tradiţia creştină autentică?
De multe ori am spus că, din nefericire, Crăciunul a devenit şi o sărbătoare a paradoxurilor; mulţi aşteaptă cu nerăbdare perioada Crăciunului (chiar şi necreştinii), dar la fel de mulţi se plâng de felul cum se întâmplă lucrurile. Cei mai mulţi vorbesc de linişte şi pace sufletească, dar în jur e mult zgomot, zumzet, foială, care te obosesc. Fericirea este pe buzele tuturor, dar foarte puţini se consideră fericiţi, în timp ce majoritatea confundă fericirea cu euforia. Se împart cele mai multe daruri din an, însă nu ajung şi la cei care au cu adevărat nevoie. Ne propunem să ne schimbăm viaţa, facem promisiuni, ne luăm angajamente, dar toate se uită a doua sau a treia zi după sărbători.
?i atunci, în acest context, de ce nu ne-am gândi să spargem rutina şi modul acesta haotic în care ne-am plafonat în trăirea sărbătorilor? Prin urmare, cititorule, vin şi te provoc: Cum ai reacţiona dacă, în ajun de Crăciun, ai primi un mesaj în care cineva te invită să sărbătoriţi împreună, lângă o iesle, într-o fermă, fără luminiţe şi brad împodobit, fără mese pline de bunătăţi, doar cu multă linişte, cu un cer senin, plin de stele, dintre care una, cu o lumină puternică, îţi atrage atenţia, iar cineva îţi spune că este steaua ta norocoasă? Cum ai reacţiona? Unii ar spune: "Fugi, domnule, de aici, că fabulezi! Parcă mi-ai vorbi de Moş Crăciun sau de cine ştie ce oglindă fermecată în care vrei să mă uit!" Şi... dacă ar fi adevărat? Reformulez: N-ai vrea să fie adevărat?...
Rătăciţi în timpul care ne-a fost dăruit, uneori nu mai avem vreme să ne imaginăm că ne-am putea trăi acest dar şi în alte moduri. Pur şi simplu, agitaţia vieţii cotidiene ne blochează mintea, ne orbeşte şi nu mai putem zări orizontul spre care ne îndreptăm. Şi, totuşi, cu riscul de a deveni agasant, mai vin cu o întrebare: Încotro te îndrepţi de Crăciunul acesta? Spre acelaşi orizont ca în anii trecuţi? Dar sufletul tău ce spune? Dacă nu-i auzi glasul, atunci caută Crăciunul adevărat, priveşte şi spre tine, şi trăieşte-ţi timpul cu rânduială, cu sens, cu demnitate! Ce vezi în jurul tău e doar un foc de paie (pentru mulţi cu miros de şorici) care arde în fiecare an la fel. Nu-ţi irosi timpul privind sau aţâţând acest foc, pentru că lumina lui dispare repede şi rişti să rătăceşti iar şi iar în întunericul şi în rutina vieţii de zi cu zi. Curaj!
