Când s-a întors făptura-n tină
Şi cerul s-a simţit pustiu,
De-atunci s-a hotărât să vină
Ca s-o salveze Cel ce-i viu.
Şi-a pregătit intrarea-n scenă
Prin ne-ncetate întâlniri,
Plusând cu viaţa sa eternă,
Spre-a mult promisei nemuriri.
Cu dăinuirea-n descendenţă
A insistat spre-a fi dorit;
De la Abram, cu-a sa prezenţă,
A plămădit... şi-a plămădit...
Iar marea binecuvântare
S-a conturat spre-un chip sublim
De mesianică-ntrupare,
În om, de personaj divin.
S-a întrecut pe sine cerul
Şi-a dovedit că-i contopit
Cu ce cuprinde-n el misterul
De a muri spre-a fi iubit.
Cristos e nemurirea noastră,
Cristos cel mort spre-a învia,
Iar lovitura sa măiastră
Se va manifesta cândva...
Şi va fi moartea nimicită...
Şi trupul refăcut ca nou...
Iar învierea mult dorită
Va fi în act, nu doar ecou...
