Exemple de dăruire - Sora Elisabeta Pucci

Continuăm să ne întrebăm ce a însemnat Primul Război Mondial pentru catolicii din Moldova. În acest număr încercăm să descoperim informaţii despre sr. Elisabeta Pucci, care în ultima parte a vieţii a lucrat la vila "Greierul", îngrijind de cei bolnavi.

Mariana-Ana Pucci - sora Elisabeta, după cum notează Registrul răposaţilor din Parohia Iaşi - s-a născut la 9 noiembrie 1848 la Florenţa (Italia); a intrat în Congregaţia "Sfântul Vincenţiu de Paul" la 1 noiembrie 1868; a murit la Iaşi în casa "Notre Dame de Sion" la 13 martie 1918, fiind îngrijită cu sfintele taine; trupul său a fost înmormântat la 15 martie 1918, cu maximă solemnitate, în cavoul Congregaţiei "Notre Dame de Sion" din cimitirul "Eternitatea".

George Samoilă a obţinut date şi fotografia cu sora Pucci de la Congregaţia "Fiicele Carităţii" de la Paris. Conform acestor date, sora era fiica lui Attila şi a Elvirei Semiani. A făcut postulandatul la Grugliasco (Italia) şi a intrat în congregaţie la 25 septembrie 1869, îmbrăcând haina la 2 iunie 1870. A slujit la Frassineto-Po (Italia) din 1870, la Casa Providenţei din Salonic (Grecia) din 1882, în Bucureşti din 1906 şi în Iaşi din 1916. A murit la Iaşi la 26 martie 1918. Diferenţele apar fie din folosirea a calendare diferite, fie din sursele pe care cei care au redat datele le-au avut la dispoziţie.

În anul 1906, Mons. Vladimir Ghika a chemat-o pe sora Elisabeta Pucci de la Salonic şi a pus bazele aşezământului de caritate "Sfântul Vincenţiu de Paul" din Bucureşti, prin care s-a făcut mult bine.

Fiicele carităţii au fost evacuate din Bucureşti în noiembrie 1916. Au lucrat la vila Greierul din Iaşi, care devenise spital. Despre începuturile muncii lor în Iaşi notează, în februarie 1917, infirmiera Yvonne Blondel în Jurnal de război 1916-17: "Sora Pucci, refugiată, s-a instalat cu batalionul ei într-unul dintre cele mai periculoase locuri - cel al vilei Greierul, unde o echipă de francezi condusă de curajosul doctor Clunet încearcă să salveze cel mai mare număr de pacienţi cu tifos. Ceea ce mi-a povestit, cu umorul ei particular, despre numeroasele probleme şi dificultăţi pe care au trebuit să le depăşească în momentul instalării lor la Greierul, care se afla într-o stare de abandon total, a fost incredibil".

Sr. Elisabeta Pucci a murit după o grea suferinţă din pricina unui cancer la stomac. Ea era foarte iubită, preţuită şi stimată de regina Maria. La slujba care s-a ţinut în capela Maicilor de Sion în ziua înmormântării a luat parte şi regina, cu prinţul Carol şi cu principesele Elisabeta şi Maria.

Regina Maria a României i-a dedicat cuvinte emoţionante, de recunoştinţă în jurnalul ei:

"Miercuri, 15/28 martie 1918: Cu toate că nu mă simţeam tocmai bine, m-am sculat ca să fiu de faţă la înmormântarea scumpei mele sore Pucci. A fost o slujbă frumoasă şi înălţătoare în capela mănăstirii Notre-Dame de Sion; vărsai lacrimi de adâncă durere. Scumpă soră Pucci, în viaţa mea aveai o însemnătate cu totul deosebită! Acum ai plecat, ai plecat tocmai în clipa când inima mea a trebuit să renunţe la atâtea. Mi-ai făgăduit să te rogi în cer pentru mine şi pentru ţara mea, şi sunt sigură că ai să o faci. Singurul crin roşu ce ţi l-am adus când ai murit era încă proaspăt, şi-a fost singura floare ce-ai avut-o pe sicriu, acel crin roşu, stema Florenţei, oraşul în care îţi aveai obârşia. Te-au dus într-un dric negru tras de patru murgi slăbănogi, vietăţi ce păreau năluci dintr-un vis de groază. Dar sicriul tău era acoperit cu steagul Franţei şi pe acest steag zăcea crinul roşu, singur de tot. Toţi plângeam, până şi Carol, care te cunoştea bine şi te iubea mult, încă din 1913, când lucrasem împreună în lagărul de holerici. Adio, scumpă soră Pucci, adio, vechea şi mult preţuita mea prietenă..."