Ce putem şti din Biblie despre condiţia celor care au plecat dintre noi?
Uneori noi pretindem că ştim mai mult decât ne-a fost îngăduit în realitate să ştim. Aşadar, să luăm aminte la Scriptură! În istoria martiriului celor şapte fraţi este afirmată fără echivoc credinţa în înviere (2Mac 7,9.14.23.29). Cartea Înţelepciunii ne asigură că "sufletele celor drepţi sunt în mâna lui Dumnezeu" (Înţ 3,1). În consecinţă, afirmaţii de genul "Cutare a trecut în nefiinţă" sunt proprii unor oameni "fără de minte" (Înţ 3,2-3). Isus Cristos a luminat în mod desăvârşit misterul morţii. În disputa cu saduceii, care negau posibilitatea supravieţuirii dincolo de moarte, Isus afirmă limpede că "Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii, întrucât toţi trăiesc pentru el" (Lc 20,38). Apostolul Paul ne oferă o preţioasă învăţătură despre condiţia celor ce pleacă dintre noi. El spune: "Am dorinţa să mă despart [de viaţa aceasta] şi să fiu cu Cristos" (Fil 1,23). Bine, dar nu era el oare deja cu Cristos în viaţa prezentă? Bineînţeles că era! Dar Paul ne învaţă că, prin moarte, unirea cu Cristos devine mai profundă şi mai intensă. Această condiţie a celor care au plecat este numită de teologi "starea intermediară", respectiv starea dintre moartea biologică şi învierea finală. Dar să nu cădem într-un spiritualism naiv, care îi plasează pe toţi într-o stare de fericire după moarte. Sfântul Paul ne avertizează: "Noi toţi trebuie să ne prezentăm înaintea tribunalului lui Cristos pentru ca fiecare să primească, pentru ceea ce a făcut cât timp a fost în trup, fie bine, fie rău" (2Cor 5,10). Cine săvârşeşte răul în viaţa prezentă va fi lovit de "cea de-a doua moarte" (Ap 20,14; 21,8), adică de falimentul total al vieţii. Suntem în luna noiembrie. Să nu uităm de rugăciunea pentru cei răposaţi: aceasta este "o faptă prea frumoasă şi nobilă, cu gândul la înviere" (2Mac 12,43). Ori de câte ori ne oprim la mormântul răposaţilor noştri dragi şi spunem o rugăciune, noi simţim privirea lor plină de bunătate şi de pace.
