A privi din partea cea mai de jos marile evenimente ale istoriei lumii, din perspectiva celor excluşi, a celor suspectaţi, a celor maltrataţi, a celor slabi, a celor oprimaţi şi batjocoriţi, pe scurt, a celor ce suferă... Şi asta fără ca tristeţea şi invidia să-ţi devoreze inima... Ba chiar a privi cu ochi noi măreţia şi meschinătatea, fericirea şi nefericirea, puterea şi slăbiciunea... A avea acea capacitate de a privi mărinimia, umanitatea, dreptatea şi milostivirea, capacitate care să devină din ce în ce mai clară, mai liberă, mai incoruptibilă... A considera suferinţa personală drept cheia cea mai potrivită, principiul cel mai producător de fericire personală în abordarea lumii, prin gândire şi trăire... Dar a privi spre înălţimile veşniciei prin prisma crucii aducătoare de mântuire... Iată o îndeletnicire potrivită pentru Postul Mare!
A-l privi pe Dumnezeu nu doar ca pe acela spre care aleargă cei ce vor să scape de suferinţă, de necazuri, de neplăceri (aceasta fac şi păgânii), ci mai ales ca pe acela care, în Fiul său întrupat, vine el însuşi spre noi, în profunzimea suferinţei umane, până la experimentarea morţii... A fi alături de el într-o astfel de abordare dramatică a destinului uman trecător prin moarte... Dar a avea mereu prezentă perspectiva învierii... Iată oportunitatea! Căci "acum e timpul potrivit şi ziua mântuirii" pentru a nu zădărnici harul (cf. 2Cor 6,1-2).
