Eram ministrant de câteva zile. Se înţelege, aşadar, că nu cunoşteam bine nici obiectele sacre, nici cărţile şi cu atât mai puţin rânduielile specifice la altar.
La Miercurea Cenuşii, părintele a pregătit într-o farfurie cenuşa pe care urma să o pună pe capul oamenilor, aşa cum se obişnuieşte.
În momentul în care am intrat în sacristie, văzând farfuria cu pricina, m-am şi întrebat: "Cine o fi pus praful acesta aici?" Cenuşa era aşa de fină că părea asemenea prafului. Am luat-o şi am aruncat-o în coşul de gunoi din spatele bisericii.
Între timp, părintele a ieşit la Liturghie fără să mai întrebe de cenuşă. A crezut că unul dintre noi a dus-o deja la altar. La momentul potrivit, s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta şi, nevăzând farfuria cu cenuşă, l-a chemat pe un ministrant, spunându-i să o aducă din sacristie.
Eu stăteam liniştit, mai ales că făcusem o faptă bună; aruncasem acel praf pe care nu ştiu cine îl pusese acolo...
Colegul ministrant s-a dus în sacristie şi, pentru că nu mai venea, părintele a decis să lase momentul impunerii cenuşii - aşa cum aveam să învăţ mai târziu că se chema - pentru sfârşitul Liturghiei. Doar că îl chemase din nou şi îi explicase mai bine că era vorba de farfuria cu cenuşă.
Ministrantul s-a dus din nou în sacristie, a găsit farfuria, dar era goală. A luat o mătură, a măturat sacristia, a ieşit şi în faţa uşii care dădea afară din sacristie, a măturat şi acolo şi a pus tot praful în farfurie, apoi a dus farfuria pe colţul altarului.
Liniştit, la finalul Liturghiei, după binecuvântarea specifică şi după faţa specială pe care o făcuse la vederea prafului, părintele s-a dus să pună "cenuşa" pe capul credincioşilor.
Eu cred că pentru credincioşii participanţi acela a fost cel mai profund început de Post Mare... (Pentru că era atât de bun, părintele nu a făcut caz nici astăzi de cele întâmplate!) (Iustin).
