În perioada actuală Biserica este acuzată pe de o parte de discriminare, pentru că nu acceptă ca licite anumite comportamente (precum cele împotriva naturii), iar pe de altă parte că nu ia atitudine în apărarea moralităţii. Dar menirea ei nu este, înainte de toate, aceea de a apăra nişte adevăruri etice eterne, chiar dacă, în mod just, consideră iubirea lui Cristos ca fiind aducătoare de norme pentru existenţa omului. Căci adevărul care este Cristos nu poate fi definit în mod speculativ. El se manifestă numai în întâlnirea - individuală sau colectivă - a oamenilor cu Dumnezeu prin acelaşi Cristos. Iar urmările pozitive ale acestei întâlniri - cum ar fi umilinţa şi iubirea adevăratei convertiri, precum şi lipsa orgoliului şi a pretenţiilor - reprezintă garanţia că întâlnirea respectivă a fost cu unicul Dumnezeu adevărat, şi nu cu un idol inventat de fantezia noastră cu scopul de a ne susţine anumite interese; ba nici măcar cu întinsul ocean al lui "totul şi nimic", care îneacă individualitatea şi particularitatea noastră într-o judecată ce anulează până şi întreaga istorie. Întâlnirea dintre Dumnezeu şi om, ca şi întâlnirile dintre oameni în cadrul istoriei, trebuie să aibă loc în spirit de credinţă şi iubire, şi nicidecum în cadrul descoperirii cine ştie cărei esenţe comune a raţiunii sau a naturii (corupte sau nu) prezente în anumiţi oameni.
