După moartea bunicii, mama, împreună cu alte surori ale ei, s-au dus să măture şi să spele în casa în care au copilărit, mai ales că acolo nu mai locuia nimeni, bunicul fiind la rândul său decedat.
La un moment dat, fiind mai mică m-au rugat să intru sub pat să scot ceea ce părea a fi o carte. Am intrat şi, într-adevăr, era cartea de rugăciuni a bunicii.
Am luat-o, am deschis-o, şi privirea mi-a căzut pe o pagină foarte murdară, semn că bunica spunea des acea rugăciune. Era vorba de o rugăciune pentru copii: "Fă-i înţelepţi, o Isuse, asemenea ţie în casa de la Nazaret, dă-le răbdare în încercări şi ajută-i să crească în credinţa în tine".
Bunica spunea această rugăciune şi pentru mama mea, e evident, pentru că şi ea era copilul ei.
Aha, acum am înţeles de ce mama mea are atâta răbdare cu mine şi cu fraţii mei, de ce nu se supără atunci când chiar ar trebui să fie supărată, de ce nu ne ceartă atunci când greşim, ci, cu bunătate şi înţelepciune, ne ia alături, ne ajută să înţelegem că anumite fapte nu sunt bune şi ne pune să promitem că vom fi mai atenţi.
Nu ne-a pus niciodată să promitem că nu mai facem, ci că o să fim mai atenţi. Câtă înţelepciune! Să înţelegi că şi celălalt e şi el om şi că în această calitate poate să şi greşească, cred că era doar rodul rugăciunii bunicii.
Înţeleg că, atunci când primeşti ceva de pe urma cuiva care a decedat, se cheamă moştenire. Eu am cerut să păstrez cartea de rugăciuni a bunicii... (Cosmina)
