Primul rod
Învierea lui Isus constituie faptul central şi decisiv al istoriei mântuirii, punctul focal de convergenţă al profeţiilor din Vechiul Testament şi inima mesajului creştin, dar şi primiţia învierii universale. În ea, istoria şi metaistoria se întrepătrund în individualitatea unei persoane, într-un fapt unic şi irepetabil, dar care anticipă în acelaşi timp şi declanşează re-crearea lumii printr-o noutate absolută: împărtăşirea incoruptibilităţii. E adevărat că, prin înviere, cel care trăise ca un simplu om, deşi era persoană divină, a fost "constituit Fiu al lui Dumnezeu întru putere" (Rom 1,4), inclusiv în ceea ce priveşte natura sa umană. Dar, ajungând la acest nivel, nu păstrează doar pentru sine stadiul fiinţei desăvârşite, ci transmite, prin harul sacramental, germenul vieţii neştirbite.
Ca şi în cazul oricărei seminţe, stagiul trecerii prin pământ este nu numai inevitabil, ci şi necesar pentru o viaţă nouă. Chiar dacă sau tocmai pentru că implică un fel de descompunere; care, de fapt, înseamnă transformare; totul fiind posibil datorită germenului viu. Desigur, asemănarea nu este atotcuprinzătoare. Separarea are loc în sensul că vegetaţia îşi reia ciclul de creştere spre a rodi, pe când învierea cuprinde în sine deplinătatea de la bun început. E ca şi cum, odată cu învierea Domnului, ar fi fost activat nivelul definitiv: cel al culesului roadelor. Căci "Cristos a înviat din morţi, fiind pârga învierii celor adormiţi" (1Cor 15,20).
