Istorioară morală de Iosif Spillmann

Traducere de Mons. Mihai Robu

(continuare din numărul trecut)

Prinţul nu înţelegea de ce regina îi istorisea toate aceste întâmplări şi îi zise:

- Aşa e, cum spui. Nobunanga e cel mai mare stăpân; la curtea din Meako nimeni nu mai întreabă de Mikado; învăţătorii străini au influenţă mare asupra lui; eu însumi am văzut cum i-a condus cu cea mai mare amabilitate prin toate încăperile palatului său. Prima lui soţie a trecut la credinţa lor; pe bonzi îi tratează cu dispreţ şi mai multor mănăstiri de-ale lor le-a dat foc. Însă de ce îmi spui toate acestea?

- De ce? Zeii te-au ales pe tine, da, pe tine, ca să te răzbuni pe Nobunanga şi pe principii trădători şi pe acei străini! Ascultă-mă până la capăt şi apoi poţi să vorbeşti. Ştiu că vrei să spui că eşti încă tânăr şi nepregătit pentru o misiune ca aceasta. Ai dreptate; dar peste trei sau patru ani vei fi bărbat, şi atât timp va fi nevoie pentru pregătirile necesare. E nevoie însă să te ocupi de ele chiar de astăzi. Mijloacele ce îţi sunt la îndemână sunt mari. Fratele meu are sub stăpânirea sa 30.000 de nobili mai mici (bărbaţi cu două săbii); nu va trece anul şi vei fi stăpân şi peste regatul Tosa; şi, ca puternicul regat Bungo să-ţi revină ţie moştenire, şi nu unuia dintre fiii mei, de aceasta mă îngrijesc eu. Vei avea sub comanda ta o armată de 100.000 de oameni. Şi nu am terminat încă: bonzii, cu imensele bogăţii din templele lor, poporul care ţine morţiş la credinţa în zeii săi, majoritatea principilor vor trece de partea ta îndată ce vei striga: "Pentru zeii noştri şi pentru Mikado al nostru! Blestem pe capul şogunului trădător şi pe suita lui de înşelători străini". Îl vei pune din nou pe Mikado în drepturile sfinte de cârmuitor, vei fi comandantul suprem al oştirilor lui în locul lui Nobunanga şi eliberatorul Japoniei din ameninţătoarea domnie a străinilor, şi toate generaţiile viitoare vor slăvi în cântece vitejeşti pe nepotul reginei de Bungo! Ce spui acum, băiatul meu? Nu-ţi arde inima în piept?

Femeia pătimaşă propusese planul ei ademenitor prin cuvinte înflăcărate, care nu au rămas fără ecou în inima tânărului pornit la fapte vitejeşti. El voia să declare cu însufleţire că era gata, când îi veniră în minte, fără să-şi dea seama cum, cuvintele pajului creştin şi chipul blând al Fecioarei cu pruncul în braţe, ce-l văzuse în bisericuţa creştină. De aceea, Sikatora răspunse cu o stăpânire de sine la care regina nu se aşteptase deloc:

- Îţi mulţumesc, dragă mătuşă. Mă voi gândi în inima mea la toate cuvintele tale. Nu văd decât o singură piedică ce m-ar putea opri să păşesc pe calea eroică pe care mi-o arăţi în culori aşa de înflăcărate.

- Şi care ar putea fi aceasta?

- Cunoştinţa că religia creştină ar fi cea adevărată.

Faţa reginei devenise palidă de furie şi, cu glasul răguşit, zise:

- Ha, poate şi tu ai fi în stare să devii trădător! Te-aş călca în picioare!

Voia să continue, dar o domnişoară de onoare se apropie de ei şi strigă:

- Stăpână, vine regele!

5. Natura şi harul

Trecură mai multe săptămâni de la conversaţia lui Sikatora cu regina. Inima tânărului şovăia încă între tabloul măririi vremelnice, ce se ridicase în faţa lui ca un meteor strălucitor, şi chemarea harului, ce răsuna tot mai puternic în urechea lui.

Chiar în primele zile după acea convorbire, pe când se plimba singur pe malul mării, unde se putea coborî din parcul regesc pe nişte trepte, Sikatora îl întâlni pe Tobia cel orb. Se aşeză alături de el şi-l întrebă despre întâmplarea minunată din crângul lui Kwannon, despre care îi istorisise Ştefan, pajul reginei. Orbul întări cu modestie faptul, atribuind puterii sfintei cruci minunea întâmplată cu acea ocazie. A urmat o conversaţie asupra religiei, în timpul căreia prinţul susţinea că e ridicol ca un Dumnezeu să moară pe cruce pentru oameni, pe când orbul explica, într-un mod mişcător, că e demn ca iubirea infinită a lui Dumnezeu să ia firea omenească din milostivire faţă de omenirea păcătoasă şi să îndestuleze într-însa, prin suferinţă şi moarte, dreptăţii divine. Prinţul nu putea să închidă ochii şi să nu vadă sublimitatea unei astfel de concepţii, cu toate că era încă departe de adevărata credinţă. În inima sa auzea necontenit glasul harului: "Oare să fie adevărat? Oare a murit un Dumnezeu pe cruce pentru mine? Şi, dacă ar fi adevărat, ce ar trebui să fac din iubire faţă de acest Dumnezeu?"

Sikatora s-a întâlnit după aceea de mai multe ori cu orbul şi îl întreba despre unele adevăruri de credinţă. Impresie mare a făcut asupra lui deosebirea ce exista între credinţa creştină cu privire la crearea lumii şi fabulele ridicole ale japonezilor despre cele şapte divinităţi, dintre care una aruncă o sabie în aer, pe vârful căreia se adună o picătură de apă din care se formează apoi insula cea mai mare a Japoniei! El începuse să cerceteze cu de-amănuntul religia creştină; dar regina aflase despre întâlnirile cu orbul şi căuta să le împiedice. Ea nu înceta să-l linguşească pe tânărul prinţ şi nu-l lăsa să se mai depărteze de lângă dânsa. Ea îi aţâţa necontenit prietenia şi-i descria în culori vii gloria militară. El se vedea astfel comandant în toiul bătăliei, ca biruitor intrând în capitala cucerită, unde readucea, în strigătele de bucurie ale poporului, pe Mikado cel surghiunit, ca eliberator al ţării, a cărei fericire o dorea din toată inima. Asemenea tablouri lăsau asupra sufletului său impresia de sunete de fanfare, iar el dorea războiul ca un cal deprins cu sunetul goarnelor. El se deprinsese mai mult ca oricând în mânuirea armelor şi călărit, şi în scurt timp a fost considerat ca meşterul cel mai iscusit în exerciţiile cavalereşti. Săgeata şi arcul le mânuia chiar din copilărie; se distinsese şi în mânuirea armei, pe care i-o dăruise regele Sivan. Stătea cufundat ore întregi în vechile cărţi despre eroi, în care se povesteau războaiele neîntrerupte între familiile de şoguni Minamoto şi Taira, Gensi şi Felke, sau care preamăreau pe eroul Vorimoto, ori descriau izbânzile glorioase asupra tătarilor, iar ochii tânărului ardeau de dorul să facă şi el asemenea fapte vitejeşti.

(va urma)