În mare parte, scrierile biblice constau în prezentarea unor fapte în desfăşurare. Evangheliile înseşi sunt în mare măsură nişte naraţiuni, dar nu pur şi simplu, ci puse în slujba credinţei: spre a o trezi, a o induce, a o susţine sau consolida.
De fapt, naraţiunea de credinţă este în acelaşi timp povestire şi mărturie plină de viaţă, este inducere a credinţei şi încercare de înfăptuire în desfăşurare. Căci nu conţine doar forme "anaforice" (reluări), ci şi unele "deictice" (demonstrative). Este memorie şi, totodată, acţiune. Nu e numai descriere, ci şi interogare. Ba chiar se dezvoltă prin acte ce vizează performanţa. Iar acest lucru este valabil atât în ceea ce priveşte forma literară, cât şi pe cea rituală. Căci naraţiunea de credinţă este prezentă şi în liturgie. Astfel, după epicleză (rugăciunea de invocare a acţiunii Duhului Sfânt), în cadrul momentului (apogeul) prefacerii de la sfânta Liturghie, cuvintele lui Isus ("acesta este trupul meu..." şi "acesta este sângele meu...") nu sunt rostite "teatral" (fie şi în persoana lui Cristos), ci printr-o naraţiune de credinţă: "A luat pâinea şi a dat-o zicând...", apoi "a luat potirul...".
În cele din urmă, atât în cazul literaturii sacre, cât şi în cult, este vorba de naraţiune spre mântuire, adică pentru a modifica situaţia de viaţă, a reînnoi existenţa umană, întreaga societate.
