Cu binecuvântarea Excelenţei Sale dr. Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, am efectuat în ultimii ani cercetări în arhiva fotografică a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Atenţia ne-a fost atrasă de o serie de diapozitive care au făcut parte din materialul didactic folosit de rectorul Anton Durcovici la Seminarul şi Academia Teologică "Sfântul Duh" din Bucureşti, precum şi din colecţia particulară a arhiepiscopului Alexandru Theodor Cisar.
Unele dintre diapozitive au fost făcute de arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar cu prilejul unor călătorii efectuate împreună cu vicarul său general Anton Durcovici la Stâna de Vale, Dealul Negru, Valea Oltului, castelul de la Hunedoara, împrejurimile Craiovei şi Târgoviştei, Cheile Bicazului, precum şi în alte locuri.
Obiectivul fotografic este focalizat pe figura fericitului Anton Durcovici aflat în momente de vacanţă şi de relaxare, vădit impresionat de frumuseţile naturii. Ţinuta acestuia pare la prima vedere una rigidă, dar aceasta a fost imaginea pe care fericitul Anton Durcovici a afişat-o ca preot, indiferent de locul în care se afla: îmbrăcat în reverendă, în semn de mare respect şi preţuire pentru haina preoţească şi pentru Biserică.
Cu excepţia primei perioade a copilăriei, petrecută în localitatea natală Bad Deutsch Altenburg, şi a celor cinci ani petrecuţi la Roma cu prilejul studiilor de specializare, fericitul Anton Durcovici şi-a petrecut întreaga sa viaţă în România, ocupând înalte demnităţi bisericeşti în Arhidieceza de Bucureşti şi în Dieceza de Iaşi. În privinţa călătoriilor în străinătate, fericitul Anton Durcovici a părăsit teritoriul României doar cu trei ocazii - în anul 1926, cu prilejul tricentenarului Colegiului Urbanian, la Roma; în 1933, cu prilejul unui pelerinaj efectuat la Roma împreună cu arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar, şi în anul 1938, cu prilejul Congresului Euharistic Internaţional de la Budapesta. De asemenea, fericitul Anton Durcovici şi-a petrecut toate vacanţele în România, pe care a apreciat-o încă din anii copilăriei drept patria sa.
Întreaga sa educaţie şi-a căpătat-o în şcolile româneşti, iar la rândul său a oferit timp de o jumătate de secol educaţie românească sutelor de elevi şi seminarişti.
Fericitul Anton Durcovici a trăit şi a simţit româneşte toată viaţa sa, iar cuvintele cu care şi-a încheiat cursul vieţii sale eroice au fost adresate poporului român: "Vor veni zile fericite şi pentru acest popor român care suferă aşa de mult".
În schimb, fericitul Anton Durcovici a primit ingratitudine din partea unor români, care i-au luat dreptul la viaţă, care i-au tăinuit memoria în anii persecuţiei şi care, după anul 1989, nu au fost foarte încântaţi de faptul că românul Anton Durcovici devenea simbolul Bisericii Catolice renăscute în România. Iar mai nou dau semne că nu sunt foarte încântaţi de faptul că Anton Durcovici este primul român ridicat la cinstea altarelor în Dieceza de Iaşi.
Fericitul Anton Durcovici nu este nici croat şi nici austriac, ci un român autentic, pentru că aşa a trăit şi a simţit toată viaţa sa. A ales să trăiască şi să moară în România, patria sa, iar acest fapt este supremul argument al românismului său!
