Nu pot să nu vă mulţumesc pentru că sunteţi părinţii mei. Prin voi am deschis ochii către această lume, voi mi-aţi auzit pentru prima dată glasul, mi-aţi văzut ochii, aţi văzut că sunt fetiţă şi nu băiat, voi mi-aţi pus numele, mi-aţi cumpărat primele haine, aţi încălzit casa ca să nu-mi fie frig, m-aţi dus la Botez, deşi nu ştiaţi că îmi doream să fiu creştină, nu aţi mai deschis televizorul pentru ca eu să dorm în linişte, mi-aţi cumpărat cu grijă jucării şi haine şi m-aţi învăţat să le folosesc.
Faţă de voi nu-mi era ruşine să plâng, nu-mi era teamă că o să mă certaţi dacă mâzgălesc pereţii, dacă vă pun papucii de casă în toaletă, dacă ung cu pastă de dinţi fotoliile din sufragerie, dacă îl îmbrac pe Isus de pe cruce cu rochia păpuşii şi dacă încep să scriu pe cartea voastră de rugăciuni.
Numele pe care mi l-aţi dat îl port cu plăcere. Cu el mă va striga şi Dumnezeu în veşnicie. Atunci când mi l-aţi dat la Botez şi Dumnezeu l-a scris în cartea vieţii lui. Şi apoi, chiar mă reprezintă. Cum ar fi fost să mă strige lumea altfel?! Nici nu-mi imaginez!
Sunteţi părinţii mei şi sunt mândră de voi. Acum sunt prea mică să înţeleg cu adevărat ce înseamnă a fi părinte, ştiu doar ce înseamnă a fi copil, dar voi înţelege încet, încet şi voi încerca să vă fiu recunoscătoare.
De puţin timp am intrat într-un an nou. Eu voi continua să cresc, iar voi să descreşteţi. Nu vă supăraţi, aşa e cursul vieţii! Vă rog să aveţi răbdare cu mine şi între voi. Sunt fericită să vă am de părinţi şi vă mulţumesc pentru tot ceea ce faceţi pentru mine (Iustina).
