"În Scrisoarea către Evrei 10,27, unde este vorba de pedepsirea apostaziei e scris: «Nu mai rămâne decât o aşteptare îngrozitoare a judecăţii şi furia focului, care e gata să-i mistuie pe cei răzvrătiţi». Focul iadului e veşnic, deci nu poate fi material (asemenea cu focul de pe pământ). Pun întrebarea asupra naturii acestui foc. Este un foc spiritual? Putem considera că este vorba de focul iubirii lui Dumnezeu, care pârjoleşte sufletul păcătosului, dar acesta nu poate intra în comuniune cu el. Suferinţele lui sunt îngrozitoare, căci ştie că niciodată nu-l va putea vedea pe Dumnezeu, pe care l-a respins în viaţa sa pământească?"
Părăsirea comunităţii creştine şi perspectiva escatologică din v. 25 indică gravitatea acestui păcat voluntar. Unii creştini lipseau în mod obişnuit de la adunarea comunitară zilnică (Fap 2,16) sau săptămânală (Fap 20,7) nu atât din neglijenţă, cât dintr-o atitudine conştientă (în greaca populară termenul are un sens mai puternic: a dezerta, a abandona), poate din egoism, refuzând să participe la viaţa comunitară, poate din orgoliu, dispreţuind comunitatea fraţilor, sau poate din frica de a-şi arăta credinţa în timpul persecuţiei. Pierderea era dublă: pe de o parte, comunitatea scădea la număr şi în forţă morală; pe de altă parte, creştinul izolat, lipsit de contactul cu cele sfinte şi de încurajarea frăţească, se expunea pericolului de a-şi pierde credinţa. Acest fapt este mult mai grav decât încălcarea legii din Vechiul Testament care atrăgea după sine moartea (cf. Dt 17,12). În consecinţă, pedepsirea celor care îl calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, profanând sângele noii alianţe, ultragiind Duhul iubirii, va fi mai radicală. Israeliţii puteau să spere în instituirea unui sacrificiu eficace pentru a-i purifica, dar creştinii care au participat prin Botez la sacrificiul lui Cristos nu mai pot spera într-o nouă economie de har şi de iertare. Accentul este pus puternic pe culpabilitatea păcatelor pe deplin voluntare, conştiente şi deliberate. Nu este vorba de o greşeală izolată, ci de o stare permanentă de păcat. Sunt păcatele împotriva luminii; expresia cunoaşterea adevărului (v.26) este cea a mărturisirii de credinţă, adevărate, precise şi de neschimbat (1Tim 2,4; 2Tim 3,7; cf. In 17,3), adică recunoaşterea lui Isus ca Domnul şi adevărul. Ea sugerează natura păcatului, al acelui credincios care îşi reneagă în mod definitiv angajamentul de la Botez. El deraiază în mod conştient de la adevăr. Pentru acest "apostat" rămâne numai aşteptarea tragică a judecăţii: iadul începe aici. Dacă prezentul presupune aşa un chin sfâşietor, viitorul va fi şi mai groaznic. Considerat ca un duşman declarat împotriva lui Dumnezeu, apostatul va fi pradă focului, aici personificat. Nu se face nicio specificare a naturii acestui foc - noi putem să ne dăm cu părerea. Autorul îl prezintă ca pe instrumentul răzbunării divine ca în Dt 4,24 (= Evr 12,29); Ez 36,5; Mc 9,48; Ap 11,5. El trebuie echivalat cu chinurile veşnice (cf. Evr 6,8; 2Tes 1,8). Ideea este aceea din Is 66,24: "Vor ieşi şi vor vedea cadavrele oamenilor care s-au răzvrătit împotriva mea; căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge. Şi vor fi dezgust pentru orice făptură", dar formularea aminteşte de Is 26,11: "Doamne, mâna este înălţată, însă ei nu o văd. Dar o vor vedea şi se vor ruşina de gelozia faţă de popor: da, focul îi va devora pe duşmanii tăi"; Sof 1,18: "Toată ţara va fi devorată de focul geloziei sale" şi Sof 3,8: "Judecata mea este să adun neamurile, să reunesc regatele, ca să-mi revărs indignarea asupra lor, toată mânia mea aprinsă, pentru că tot pământul va fi devorat în focul geloziei mele".
