De obicei oamenii sunt împărţiţi cu multă uşurinţă în "cei care fac binele" şi "cei care fac răul". Sau, cu referire la acelaşi individ, se consideră că uneori face binele, alteori răul. Poate că lucrurile ar trebui nuanţate. Căci răul se comite, pe când binele se săvârşeşte. Chiar dacă verbele par adiacente, iar asocierea cu unul sau altul dintre obiective se face frecvent (astfel, se spune: a săvârşi răul), răul, păcatul sau infracţiunea au de-a face mai curând cu comiterea; pe când binele, tinzând spre desăvârşire, este de săvârşit.
În Anul Sfânt al Milostivirii, an ce stă să se încheie, chemarea spre desăvârşire a căpătat nu numai valenţe deosebite, ci şi provocări de ne-evitat. Căci eliberarea de rău a fost mai bine pusă în evidenţă, calea perfecţionării înlesnită, iar oferta de indulgenţe plenare multiplicată până la paroxism. Toate acestea necesitând un minim efort de convertire. De la comitere (a răului) şi omitere (omisiune a binelui) la săvârşirea a ceea ce ne aseamănă cu Dumnezeu. Nu întâmplător îndemnul lui Isus: "Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv!", din Lc 6,36, sursă de inspiraţie pentru logo-ul acestui timp de har, corespunde cu un altul, cel din Mt 5,48: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!" Totul ţinând de o opţiune fundamentală: săvârşirea binelui.
