Am fost educaţi că nu trebuie să ne intereseze ce face celălalt, indiferent cine este el. Noi trebuia "să ne vedem de ale noastre", aşa suna expresia deja consacrată. Trebuia să privim doar la noi, la ce făceam, la ce vorbeam, la cum ne îmbrăcam, nu "la alţii"! Fiecare trebuia să-şi poarte de grijă dacă voia să-i fie bine!

Din acest punct de vedere şi la şcoală eram foarte egoist. N-aş fi dat tema vreunui coleg pentru nimic în lume. Iar la lucrările de control nu permiteam nimănui să copie de la mine. Fiecare trebuia să înveţe, aşa cum învăţam şi eu! Până aici totul a fost bine.

Cu fiecare etapă a vieţii eram învăţat să nu mă intereseze de ceilalţi într-un mod specific. Mai întâi să nu privesc la jucăriile pe care le au alţii; apoi la mingea şi la posibilităţile materiale pe care eu nu le aveam, iar alţii, da; apoi să nu privesc la prietena altuia; apoi la soţia altuia.

Cu timpul am înţeles că nu trebuie să mă intereseze de celălalt, aşa încât să nu ajung să-l invidiez pentru ceea ce este şi pentru ceea ce are, dar nu mi s-a spus că mai ales la moment de încercare trebuie să-i vin în ajutor. Am fost învăţat să nu fac rău aproapelui, dar bine când trebuia să-i fac?

După ce m-am căsătorit, ne-am stabilit împreună cu soţia, ca toată lumea, pe o stradă din localitatea noastră. Educat să nu mă intereseze de alţii, nu m-a interesat că vecinii, o familie cu mai mulţi copii, chiar aveau probleme serioase. Auzeam deseori injurii, se urla, se apostrofa, se ofensa, uneori era şi violenţă fizică, dar cum să mă bag în casa lor dacă nu era treaba mea. Ajunsesem eu însumi să mă tem când se întorcea acel soţ şi tată acasă şi tresăream la gândul că iar voi auzi şi voi vedea ceea ce nimeni nu-şi doreşte să audă şi să vadă într-o familie.

Într-o zi, din neatenţie, m-am tăiat la un deget, dar m-am tăiat atât de tare încât am fost nevoit să merg la Urgenţe. În ambulanţă fiind, m-am gândit cât de uşor poate să i se întâmple ceva rău unui om şi astfel câtă nevoie avem de ceilalţi pentru a fi salvaţi. Până la ceilalţi însă câtă nevoie avem de noi înşine pentru a ne ajuta. Dacă m-aş fi lovit şi la picior, cum mai ajungeam la telefon pentru a suna la Urgenţe? Sau dacă m-aş fi lovit puternic la ochi, cum aş fi putut să formez numărul pentru a suna?

După ce m-am întors de la spital m-am decis să intervin. Nu puteam să aştept să mai aud încă o dată injurii sau să văd violenţă. M-am dus la vecinul cu pricina şi l-am invitat la mine la o cafea. Am discutat cu el trei ore şi încă ar mai fi stat dacă nu trebuia să plec eu. L-am salutat cu promisiunea că o să-l mai invit.

Data următoare însă a fost el cel care ne-a invitat şi pe mine şi pe soţie la el acasă şi s-a scuzat că uneori suntem nevoiţi să-l ascultăm vorbind şi altceva decât ceea ce este firesc într-o casă.

Am început un dialog matur şi frumos cu el, i-am spus cum vedem noi ca soţi viaţa de familie, ce însemnăm noi unul pentru celălalt şi cum ne preocupăm ca în fiecare zi să-l facem pe celălalt fericit, chiar dacă aceasta presupune un efort deosebit. I-am mai vorbit atunci despre limitele pe care le avem cu toţii şi despre planul pe care Dumnezeu l-a avut atunci când s-a gândit să întemeieze familia ca o unitate între două persoane diferite, dar care se completează între ele, sigur, dacă sunt conştiente de aceasta. Treptat am simţit nevoia să-i spun şi că ceea ce făcea el nu era bine, ci mai degrabă era un abuz, iar el a înţeles şi ne-a promis că o să încerce să se schimbe, ceea ce s-a şi întâmplat.

Astăzi este unul dintre cei mai buni vecini, chiar un model de soţ şi cu o familie foarte frumoasă. Când mă gândesc că dacă nu m-aş fi "băgat" în casa lor sau dacă atunci când m-am tăiat la deget nu aş fi avut nevoie de picioare ca să merg către telefon... (Constantin)