Când începi să citeşti Istoria unui suflet, observi imediat că eşti în prezenţa unui "cântec" dedicat milostivirii divine, o minunată poveste de iubire care te fascinează cu simplitatea şi prospeţimea ei.
În timp ce Franţa încă simţea povara influenţelor iansenismului - cu un Dumnezeu care, însetat de dreptate, judecă şi pedepseşte - Tereza se simte chemată să descopere un alt chip al Domnului, acela al iubirii milostive. "Calea cea mică" spre sfinţenie nu este altceva decât consecinţa pătrunderii în misterul iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, pare să spună Tereza, atunci calea pentru a ajunge la mântuire devine scurtă şi simplă: să primeşti această iubire.
Tereza s-a născut la 2 ianuarie 1873 la Alencon, în Franţa. Este ultima dintre cei nouă copii ai soţilor Ludovic şi Zelia Martin (declaraţi sfinţi la 18 octombrie 2015). Moartea mamei sale, pe când avea doar patru ani, şi intrarea în mănăstire a Paulinei, sora pe care o numise "a doua mamă", au purtat-o pe mica Tereza spre o îmbolnăvire gravă. În preajma Paştelui din anul 1883, boala se manifesta atât de violent încât medicul declară că singura soluţie pentru a se salva este o minune şi-i cere să se încredinţeze sfintei Fecioare, cerându-i vindecarea. La 13 mai 1883, pe când moartea părea inevitabilă, Tereza a văzut statuia sfintei Fecioare surâzându-i. Acest surâs a fost suficient pentru a o face să simtă cât este de iubită de cereasca sa Mamă care nu o va abandona niciodată. Nevoia unei legături materne o va ajuta pe Tereza să înţeleagă că Fecioara este imaginea prin care ajunge la noi o iubire maternă mult mai înaltă; acestea îi vor permite să descopere, într-un mod cu totul unic, bogăţiile milostivirii divine. Iubirea milostivă şi iubirea maternă, în reflecţia sa spirituală, tind tot mai mult să se identifice.
Deşi vindecată prin intervenţia Mariei, stabilitatea emotivă a Terezei este încă foarte slabă. Este asaltată de scrupule, de ideea obsesivă că acea iubire pe care a experimentat-o nu este reală, ci doar o autosugestie. La 14 ani, Tereza voia să fie iubită. Lipsa iubirii o face foarte fragilă şi suferindă, dar simte că nu este capabilă să iubească. Tereza este foarte conştientă de limitele ei, însă nu are forţa pentru a lupta împotriva lor.
La sfânta Liturghie din noaptea de Crăciun din anul 1886, Tereza îi cere forţă pruncului abia născut. Iubirea o trăia în sens unic: ca dar de primit, şi nu ca pe o dăruire plină de bucurie. Pentru aceasta era suficientă şi cea mai mică lipsă a iubirii celuilalt faţă de ea, pentru a o face să se prăbuşească. Întorcându-se de la sfânta Liturghie, aude din întâmplare cuvintele cu care tatăl spunea că este obosit să o mai trateze pe Tereza ca pe o copilă căreia i se mai dau cadouri de Crăciun. După un prim moment de nelinişte, Tereza se descoperă diferită, schimbată, obţine ceea ce ea numeşte harul "totalei convertiri". Adică experimentează capacitatea şi bucuria profundă de a-şi iubi gratuit tatăl, surorile, toată lumea. Tereza a înţeles că a se converti înseamnă a învăţa să iubeşti gratuit şi cu generozitate: "Isus a făcut într-o clipă ceea ce eu nu am putut face în 10 ani" (Manuscris A, 134). Tereza experimentează totala gratuitate a iubirii lui Dumnezeu, pe care începând din această clipă pentru tot restul vieţii o va personaliza şi o va numi: milostivire. Doar cine are bucuria de a trăi această convertire descoperă frumuseţea darului, iar bucuria care se experimentează devine adevărata noua bogăţie care-i permite să-l urmeze pe Domnul, fără să se teamă de renunţările pe care acesta i le-ar putea cere.
Traducere de pr. Laurenţiu Dăncuţă
