(continuare din numărul trecut)

Istorioară morală de Christophor v. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

După ce au ajuns la casa morarului cu ofiţerul rănit, soţia morarului i-a dat să mănânce, iar ofiţerul a adormit în scurt timp. Ludovic a avut grijă să se aprindă o candelă şi apoi s-a îndreptat voios spre casă.

Convins că a făcut o faptă bună şi a salvat viaţa unui om, i s-a umplut inima de fericire.

În dimineaţa următoare, încă înainte de răsăritul soarelui, Ludovic a venit la patul rănitului şi l-a întrebat cum a dormit. La scurt timp a sosit şi medicul şi a văzut că starea rănitului este bună. Printre altele, medicul a spus că pentru a-l bandaja are nevoie de scamă. Ludovic a alergat la mama sa adoptivă ca să ceară scamă. Ea nici nu ştia ce poate fi aceasta.

- Ştiu eu foarte bine ce este aceasta, a răspuns Ludovic. Este pânză scărmănată. O să vă arăt cum se face.

Mama şi toţi copiii s-au apucat să facă scamă după cum le-a arătat Ludovic. În scurt timp i-a adus chirurgului o cantitate considerabilă de scamă.

Ludovic i-a dat ofiţerului rănit o batistă curată spunând:

- Batista dv. este plină de sânge şi acum nu mai poate fi întrebuinţată.

Ofiţerul a rămas foarte mişcat de atenţia şi grija băiatului. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

- Iată, a spus el, prima întrebuinţare a acestei batiste să fie ştergerea lacrimilor de mulţumire.

Ludovic îl vizita de mai multe ori pe zi pe tânărul ofiţer, care nu avea pe nimeni cu care să poată vorbi, şi stătea ore întregi lângă patul lui. I-a povestit despre tatăl său, de care îşi aducea aminte numai foarte puţin, dar pe care îl cunoştea din povestirile mamei; vorbea adesea despre mama sa, despre iubirea ei faţă de el şi despre fuga ei atât de tristă; a amintit şi despre neglijenţa lui şi cum s-a rătăcit în pădure.

- Ah, a spus el plin de durere, ce supărare mare i-am provocat mamei! Nu pot să-mi amintesc de lacrimile ei de mamă pe care le-a vărsat pentru că m-a pierdut, fără ca, după cum vedeţi, să nu plâng şi eu.

Ofiţerul, încă foarte tânăr, şi-a adus aminte de lacrimile pe care le-a vărsat mama lui la despărţire şi de marea durere a tatălui său. Cu toate că era fiu de părinţi bogaţi, trebuia să slujească în calitate de soldat, dar, datorită culturii sale şi pentru curajul arătat, în scurt timp a fost avansat în gradul de ofiţer.

- Scumpul meu Ludovic, a spus ofiţerul, este minunat că amândoi, după ce am fost îndepărtaţi aşa de mult de părinţii noştri, ne-am întâlnit pe pământul unei ţări străine! Tu, scumpul meu copil, mi-ai salvat viaţa şi zilnic mă copleşeşti cu atenţii şi fapte bune. Acum sunt sărac şi nu am niciun ban. Banii mei de buzunar şi ceasul mi s-au luat ca pradă de război. Dar sper că va veni ziua când voi putea să te răsplătesc pentru iubirea ce mi-ai arătat-o şi voi putea face ceva pentru tine şi pentru familia ta. Dumnezeu, care te-a condus aici, înaintea mea - pentru salvarea mea - m-a adus poate şi pe mine aici în sat ca să-ţi pot fi de folos în viitor.

Rana tânărului ofiţer Lebrun, se vindeca din zi în zi mai bine; ea a început să se cicatrizeze, chiar dacă mai greu. Cea mai mare suferinţă a ofiţerului era că se vedea fără nicio ocupaţie. Oricât de plăcute erau orele în care se distra cu Ludovic, erau însă şi ore în care nu ştia ce să facă, se plictisea. Iată că Ludovic i-a adus nişte cărţi de la părintele paroh. Cu toate că aceste cărţi erau cu un conţinut spiritual, totuşi Lebrun le citea cu multă plăcere. Adesea rămânea mirat că aceste cărţi, despre care nu avea nicio idee şi pe care chiar le dispreţuia, conţineau adevăruri atât de mari şi erau scrise într-o limbă atât de nobilă şi frumoasă.

- Aceste cărţi, spunea el adesea, au contribuit mult la formarea inimii şi minţii mele. Văd o mare binecuvântare faptul că am fost scos din vălmăşeala lumii şi din zgomotul războiului şi, fiind adus în această cameră singuratică, am primit în mână aceste cărţi. Astfel am învăţat să-l cunosc mai bine pe Dumnezeu şi pe mine însumi şi am devenit un om mai bun. Într-adevăr, Dumnezeu ştie să le orânduiască toate spre bine.

Între timp au înaintat din nou trupele franceze. Mulţi ofiţeri şi soldaţi au trecut prin Eilersee. S-au bucurat foarte tare când l-au revăzut pe sublocotenentul Lebrun, pe care îl stimau şi iubeau cu toţii, şi pe care îl credeau mort. Au început să-l copleşească pe Ludovic cu laude. Lebrun, care se restabilise într-atât încât putea să meargă proptindu-se de un toiag, a fost invitat să meargă într-un oraş îndepărtat, unde putea fi îngrijit mai bine. Înainte de a intra în poştalion, şi-a luat rămas bun de la Ludovic, i-a mulţumit pentru binefacerile lui şi apoi i-a spus:

- Nu plânge, scumpul meu Ludovic! Nu ne despărţim pentru totdeauna; ne vom mai vedea.

Un căpitan cu un grup de soldaţi a mai rămas câtva timp în sat. Când în sfârşit şi acesta trebuia să se îndepărteze şi era gata de plecare împreună cu soldaţii săi, s-au adunat sub teiul cel mare şi i-a chemat pe mai marii comunei. Dar s-au adunat şi mulţi alţi oameni, bărbaţi, femei şi copii. Căpitanul, un alsacian, care vorbea bine limba germană, i-a lăudat şi le-a mulţumit că l-au primit pe micul Ludovic.

- Bunul băiat, a spus el, a adus oştenilor francezi, dar mai cu seamă ofiţerului rănit, mari servicii. Dar în acelaşi timp trebuie să recunoaşteţi că am fost îngăduitor, că ne-am mulţumit cu puţin şi v-am scutit de cheltuieli zadarnice. Ştiţi că mai aveţi de achitat o sumă, nu tocmai neînsemnată, drept contribuţie de război. La ordinul generalului, căruia i s-a anunţat deja purtarea voastră faţă de Ludovic, datoria vi s-a şters şi prin aceasta înmânez primarului comunei o recipisă că nu mai avem niciun fel de pretenţii de la voi. Acest procedeu atât de blând îl datoraţi amabilului Ludovic! A strâns apoi mâna primarului, morarului şi a altor câţiva oameni din sat, dar mai cu seamă lui Laurenţiu, vărsând lacrimi - şi apoi a făcut semn toboşarului. Toba a început să vibreze; soldaţii şi-au scos şepcile, au mulţumit împreună cu căpitanul lor şi au plecat din sat. (va urma)