Era o seară lungă de vară. Întâmplător începuse să plouă şi, pentru că nu mai puteam să cinăm sub foişorul din grădină, am decis să ne retragem în casă. Ceea ce însă mi s-a părut dubios era faptul că soţul încă nu ajunsese acasă.

Trecuse de mult ora la care trebuia să ajungă, între timp pregătisem mâncarea şi, cum spuneam, obişnuiam să luăm cina împreună, dar el nu ajungea. Copiii au început să întrebe de el, dar nu aveam niciun răspuns, pentru că el nu dăduse niciun semn. L-am sunat în zadar. Îmi intra căsuţa poştală şi-mi spunea sec: "Abonatul are telefonul închis sau se află într-o zonă fără acoperire..."

Către miezul nopţii, după ce deja se oprise ploaia, l-am auzit intrând cu maşina în curte. S-a scuzat că nu a ajuns la timp şi că ne-a făcut să-l aşteptăm atât de mult neliniştiţi. Motivase că l-a chemat un coleg de muncă pentru a-l ajuta la montarea unei pompe de apă. În sfârşit, l-am crezut, şi i-am oferit ceea ce mai rămăsese din cina de seară, apoi, fără să-l mai aştept să mănânce, m-am dus şi m-am culcat.

După vreo lună, acelaşi scenariu. Ceea ce s-a schimbat era faptul că nu a mai plouat în acea seară, iar motivaţia pentru care întârziase era că de data aceasta îl chemase un alt coleg pentru a-l ajuta să toarne temelia unui garaj. Personal nu m-am preocupat prea mult, deoarece m-am gândit că e bine ca ei, colegi fiind, să se ajute reciproc. Şi noi am fi putut avea nevoie de ajutorul vreunuia dintre ei şi m-aş fi bucurat să ni-l ofere. Problema e că şi de data aceasta, ca şi prima dată, a mâncat absolut tot ceea ce îi pusesem pe masă.

Straniu, mi-am zis! Nu a spus că a fost să ajute un coleg? Din câte ştiam, când ajuţi pe cineva, mai ales în probleme atât de importante cum îmi spusese, data trecută legat de montarea pompei, de data aceasta legat de temelia garajului, ar fi putut să i se ofere măcar cina, lui însă nu i se oferise nimic. Şi am intrat la bănuieli!

În ziua în care mi-a adus hainele de lucru la spălat mi-a atras atenţia faptul că pe ele nu am găsit nicio pată de beton. Doar turnase o temelie pentru un garaj, oare chiar nu sărise niciun strop?! Şi dubiile mele au crescut şi mai mult! Cu toate acestea nu am spus nimic, aşteptând doar momentul prielnic pentru a avea o discuţie între patru ochi, deoarece nu voiam să-i implic şi pe copii.

În aşteptarea acestui moment, fiind într-o zi la piaţă, s-a apropiat de mine şeful lui, m-a salutat şi m-a întrebat cum se mai simte soţul. Curios, pentru că nu ştiam să se fi simţit rău! "Bine", i-am răspuns, ezitând să-l adaug şi pe "mai" înainte de bine, pentru că nu ştiam despre ce era vorba. "Oricum, îl aştept cât mai grabnic la serviciu", a continuat şeful şi a plecat.

Bineînţeles că soţul trebuia să-mi clarifice nişte dubii, dar l-am lăsat pe el să o facă, el însă nimic. S-a întors acasă ca şi cum ar fi fost obosit după o zi de muncă, ne-am aşezat la masă, şi, în timp ce mâncam, am început să discutăm aşa cum făceam de obicei. Printre altele, fără să ştie despre întâlnirea pe care am avut-o cu şeful lui, mi-a vorbit de ziua grea pe care a avut-o la muncă. De data aceasta, legând lucrurile între ele, mi-am dat seama cât era de fals în ceea ce îmi spunea şi, fără să discutăm în prezenţa copiilor, la final, după ce am rămas doar noi doi, i-am sugerat un control medical, că tot se simţea rău de vreo câteva zile şi nu mai mergea la serviciu...

M-a privit lung, m-a îmbrăţişat şi a început să-şi ceară iertare. "Iartă-mă, mi-a spus, am fost incorect cu tine, am căzut într-o cursă, dar, crede-mă, nu s-a întâmplat nimic. Mulţumesc că m-ai oprit la timp. Iartă-mă, nu voi mai lipsi niciodată de acasă".

Au trecut de atunci 32 de ani, iar el nu a mai lipsit niciodată de acasă, ba mai mult, a fost şi este soţul ideal. (Margareta)