Istorioară morală de Christophor v. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

Copiii mergeau adesea împreună cu Ludovic în pădurea apropiată ca să culeagă zmeură. Au ajuns într-o vale cu un peisaj frumos. Dealurile dimprejur erau umbrite de stejari splendizi şi de un mesteacăn înalt cu frunzele de un verde deschis, iar stâncile roşiatice umbrite de brazi cu frunzele de un verde închis; valea însăşi, prin care curgea un pârâiaş argintiu, era acoperită cu o iarbă deasă şi cu nenumărate flori de toate culorile, care, luminate de razele soarelui, arătau splendid. La poalele dealurilor şi stâncilor creştea multă zmeură, iar malurile pârâiaşului erau albastre de mulţimea florilor nu-mă-uita.

- Este foarte frumos aici! a strigat Ludovic. Parcul cel mare unde mergeam cu mama nu este nimic pe lângă acesta. Acolo se vedea mai mult nisip decât iarbă şi flori; pe copaci nu se vedeau ramuri; arătau ca nişte sfere mari verzi. Dar în valea aceasta - unde creşte aşa de multă zmeură, unde pe ambele maluri ale pârâiaşului cresc mii şi mii de floricele albastre, unde aceşti stejari îşi întind braţele lor - este nespus de frumos! Aceasta este o adevărată grădină; da, întreaga regiune care se află în jurul satului nostru este un adevărat parc; şi trebuie să aduc laudă celui care a semănat fragii, florile nu-mă-uita şi stejarii - anume bunului Dumnezeu! Când am să o revăd pe mama, nu o să mă mai întorc la oraş; ea va trebui să se mute cu mine la ţară. Aici ne vom bucura de soare, de aerul curat, de flori şi copaci, şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri.

Ceea ce făcea viaţa de la ţară mai plăcută lui Ludovic era bucuria copiilor când se adunau sub teiul cel mare sau pe câmpie ca să se joace. Cum se întâmplă de obicei în timpul războiului, şi aici copiii se jucau de-a soldaţii. Ludovic, care a văzut de multe ori soldaţi la oraş, se uita la ei şi le-a spus:

- Nu faceţi bine! Vă voi arăta cum trebuie să faceţi.

Aceasta le-a plăcut foarte mult copiilor şi Ludovic a început să-i înveţe cum trebuie să stea pe front, să aşeze picioarele, să mânuiască puşca cu dibăcie, care nu era decât o nuia; i-a învăţat apoi să pornească în marş mai încet sau mai repede. Să facă la dreapta sau la stânga şi altfel de exerciţii. Copiii au spus că pricep bine cum trebuie să facă şi l-au ales în unanimitate de voturi în calitate de colonel şi comandant al lor, de care onoare Ludovic se simţea foarte măgulit. A dat apoi ordin să i se pună la dispoziţie toate cele necesare, după cum cerea el. La cererea lui Ludovic morarul a fost nevoit să-i cumpere de la târg o tobă mică, iar Ioana să-i dea o batistă din muselină fină, care să ţină loc de steag; batista era curată însă cam uzată. Dar Ludovic a spus:

- Nu-i nimic! Cu cât steagul este mai rupt, cu atât este mai glorios.

Printre lucrurile Ioanei a găsit nişte fire de argint, din care a făcut o stea frumoasă care o purta numai la paradele mari; a găsit şi nişte hârtii colorate care le-a dat unor băieţi mai sprinteni şi mai dibaci, ca să le poarte în loc de cordoane.

Seara, când ţăranii veneau să se odihnească sub tei, priveau cu mare plăcere la jocul copiilor. Până şi parohul privea câteodată pe fereastră vreo jumătate de oră şi era foarte mulţumit de aceste jocuri; îi plăcea când vedea cum toţi copiii sunt veseli şi se joacă împreună fiind de faţă şi părinţii lor. S-au adunat şi multe femei şi erau foarte bucuroase văzând dibăcia copiilor lor. Trebuiau să recunoască şi ele că Ludovic este superior. Fiii de ţărani erau arşi de soare la faţă şi cu trupul mai robust; Ludovic însă era alb ca laptele şi gingaş ca un prinţ. El ştia să orânduiască toate foarte bine şi poruncea cu o mare seriozitate, ca şi cum acest joc ar fi fost afacerea cea mai serioasă.

Ioana, foarte îngrijorată, i-a spus o dată:

- Îţi doreşti să devii soldat?

- Da! a răspuns Ludovic cu bucurie; de ce nu?

- Dar e riscul să-ţi pierzi viaţa! a spus ea.

- Este adevărat, a răspuns Ludovic, dar nu de mult am citit şi sunt convins că este un lucru sublim şi glorios să mori pentru patria ta!

7. Mare necaz, ajutor şi mulţumire plină de evlavie

Bunul arendaş Laurenţiu şi nepreţuita lui soţie Ioana îşi petreceau vara cu diferite munci pe câmp.

Copiii lor, precum şi Ludovic, ajutau şi ei la treabă şi le făceau mare bucurie părinţilor. Dar recolta nu a dat rod precum se aşteptau. Laurenţiu a avut, pe lângă aceasta, şi nefericirea de a pierde un cal, şi, deoarece munca la câmp era foarte urgentă, au fost nevoiţi să cumpere un alt cal, care a costat foarte mult. Între timp se apropia şi termenul pentru a-şi plăti arenda; dar nu ştia de unde să scoată suma întreagă. A întrebat cu sfială în dreapta şi în stânga pe câte un ţăran gospodar cu o situaţie mai bună, dacă nu ar fi dispus să-l împrumute cu partea ce-i lipsea. Dar cei care ar fi putut să-l ajute nu voiau să o facă; iar cei ce ar fi voit să o facă nu aveau cu ce. Laurenţiu şi Ioana erau foarte îngrijoraţi; căci în contractul de arendare era foarte clar că dacă nu achită la termen întreaga sumă la casieria din Waldenberg, stăpânul moşiei are dreptul de-a rezilia contractul şi arendaşul va trebui să părăsească postul. Când a sosit şi mult temuta zi, Laurenţiu a numărat toţi banii pe care îi avea. Dar mai lipseau 22 de fiorini.

- Ah! a spus Laurenţiu îngrijorat, administratorul va fi nemulţumit. Dar sper că va înţelege că, având în vedere recolta slabă şi nenorocirea avută cu pierderea calului, nu am putut să strâng întreaga sumă; va avea milă de noi şi nu ne va da afară din casă.

- Să dea Domnul! a spus Ioana cu ochii plini de lacrimi; între timp mă voi ruga fără încetare la Dumnezeu, să nu ne dea afară din această locuinţă, căci altfel vom rămânea fără adăpost.

- Fă aşa, a spus Laurenţiu cu durere; şi eu voi face la fel. Pe tot drumul până la casierie mă voi ruga lui Dumnezeu. El privea cu durere spre cer şi a ieşit trist pe uşă. (va urma)