În momente extrem de dificile ale vieţii sale, fericitul Anton Durcovici a avut parte, citându-l pe cardinalul Willem van Rossum, prefectul Congregaţiei "De Propaganda Fide" din acea perioadă, de "o adevărată şi particulară asistenţă paternă din partea Domnului (...) în mijlocul atâtor pericole şi necazuri".

Biografii fericitului Anton Durcovici au accentuat cu predilecţie cel puţin două fapte miraculoase petrecute în viaţa acestuia: salvarea în timpul bombardamentului german din 11 octombrie 1917, respectiv vindecarea în anul 1920 după recidiva bolii de febră tifoidă (sau "gripă spaniolă"), epidemie care a ucis peste douăzeci de milioane de oameni la sfârşitul Primului Război Mondial.

Aflat în detenţie, în calitate de "cetăţean străin" la Institutul "Notre Dame de Sion" din Galaţi, fericitul Anton Durcovici a fost surprins la 11 octombrie 1917 de un puternic bombardament al artileriei germane efectuat asupra zonei în care se afla institutul şcolar sionist amenajat ad hoc în spital pentru răniţi.

În timpul bombardamentului (au căzut asupra clădirii un număr de 26 de proiectile incendiare), fericitul Anton Durcovici a alergat la spitalul din incinta institutului, dând dezlegare generală răniţilor grav, intrând apoi în capela institutului cu intenţia de a pune la loc sigur sfântul sacrament. În momentul în care se afla în faţa tabernacolului, un proiectil a explodat în prezbiteriul capelei, iar suflul exploziei l-a ridicat pe fericitul Anton Durcovici în aer, căzând apoi în picioare.

Revenindu-şi din şoc, el a putut constata faptul că totul din jurul său se transformase în ruină.

Au fost rănite două surori, iar găurile pe care Anton Durcovici le-a observat în reverenda sa l-au convins de gravitatea momentului prin care trecuse. "Dumnezeu cel puternic m-a salvat", îi scria Anton Durcovici cardinalului Rossum, la 29 iulie 1918.

Scena de mai sus este confirmată şi de superioara Institutului "Notre Dame de Sion", într-o scrisoare trimisă cardinalului Rossum. În timpul bombardamentului, scria superioara, "părintele a luat sfântul sacrament şi toată rezerva sfântă pentru a le transporta la altarul pregătit în pivniţă. Sfinţia sa ţinea sfântul ciboriu pe care nu l-a lăsat, dar a fost zguduit într-o asemenea măsură, încât un mare număr de sfinte ostii au căzut pe altar şi pe trepte. De vreo şase ori, Sfinţia sa s-a întors să ridice bucăţile sfintelor ostii care rămăseseră acolo. Sfinţia sa era acoperit de ipsos şi fum de sulf, dar n-a fost rănit (...) Sfinţia sa, părintele Anton, a fost un înger de devotament. În mijlocul suflului bombelor din jurul nostru (în pivniţă, în faţa sfântului sacrament), ne-a cerut să facem act de penitenţă şi ne-a dat iertarea generală. Ne-am rugat cu ardoare".

Patru ani mai târziu, fericitul Anton Durcovici publica în revista arhidiecezană "Jugendfreund" (nr. 4/1921) articolul intitulat "În umbra aripilor tale", în cuprinsul căruia prezenta varianta completă a întâmplărilor dramatice de la Galaţi din 11 octombrie 1917. "Cu toţii însă - scria Anton Durcovici - eram convinşi că am scăpat din atâta primejdie numai prin vădita protecţie a Celui Atotputernic, către care ne-am rugat cu încredere în fiecare seară: "Păzeşte-ne, Doamne, ca pupila ochilor - În umbra aripilor tale, ocroteşte-ne"".

Întors la Bucureşti, fericitul Anton Durcovici şi-a reluat atribuţiile oficiale, pastorale, inclusiv pe cea de rector al capelei surorilor "Notre Dame de Sion" de pe bulevardul Pache Protopopescu, funcţie pe care a deţinut-o în perioada august 1911 - august 1920.

Va purta tot restul vieţii sale o profundă recunoştinţă surorilor sioniste de la Galaţi, care au fost martorele unei minuni în viaţa fericitului Anton Durcovici.