Frumos este doar ceea ce are puterea de a schimba sufletul unui om. Fie că vorbim despre frumuseţea creaţiei sau a creaturilor, fie că vorbim despre frumuseţea operelor de artă, adevărata lor valoare stă în puterea de a atinge sufletul şi de a-l transforma într-un izvor de milostivire.

O astfel de frumuseţe mântuitoare a atins viaţa fratelui Albert în timp ce se străduia să realizeze capodopera vieţii sale: Ecce homo. Născut în Polonia la 20 august 1845, sfântul Albert (Adam) Chmielowski a devenit imediat cunoscut la Varşovia şi considerat unul dintre cei mai promiţători artişti. Dorinţa sa cea mai mare era să întipărească frumuseţea chipului lui Cristos pe o bucată de pânză.

Însă tocmai Cristos i s-a descoperit şi l-a chemat: "Învaţă de la mine. Eu sunt blând şi smerit" (Mt 11,29). Fratele Albert şi-a dat seama că acest chip al lui Cristos există deja întipărit în oameni, iar rolul artistului este doar să-l descopere. Astfel, îmbrăcând o tunică săracă, a părăsit atelierul său de muncă şi s-a dus să-l redescopere pe Cristos în cei săraci. A înţeles că adevărata imagine a lui Cristos este în cei săraci, nu în muzee, nu în operele de artă.

Primii săraci i-a îngrijit chiar în locuinţa sa. Apoi a început să-i viziteze pe săracii înghesuiţi în dormitoarele publice din Cracovia, un loc al suferinţei şi al degradării umane. Nimeni nu îndrăznea să intre acolo din cauza mizeriei şi a violenţei. Sfântul Albert a intrat, a văzut şi a înţeles imediat că acolo, pentru a-i ajuta pe săraci, nu poţi merge în vizită. Săracii nu au nevoie de vizitatori, ci de fraţi: dacă vrei să ajuţi, trebuie să mergi şi să trăieşti cu ei, devenind fratele lor.

A abandonat o carieră ce se anunţa strălucită, a vândut tot ce avea, în special operele sale, şi s-a dedicat slujirii săracilor. A mers să trăiască printre ei. A investit toţi banii pentru renovarea acelor adăposturi, transformându-le în adevărate "case de asistenţă". Apoi s-a făcut cerşetor în favoarea cerşetorilor săi. Deseori puteai auzi pe străzile Cracoviei: "Iată-l pe Adam Chmielowski, cel care înainte era un pictor celebru. Acum s-a făcut părinte al săracilor". El "cerea pomană cu umilinţă şi cu un zâmbet foarte dulce şi primea ofertele aproape cu lacrimi în ochi, din recunoştinţă. Nu se înţelegea cine era mai fericit: cel care primea sau cel care dădea".

S-a dedicat în întregime carităţii tocmai în vremurile care pregăteau revoluţia comunistă în Rusia. Sărăcia purta omenirea spre revoluţie, însă fratele Albert dorea o revoluţie a carităţii, dorea o lume a milostivirii. El a reuşit să strângă în jurul său mulţi colaboratori şi să întemeieze o congregaţie masculină şi una feminină. Regula de bază era sărăcia: cine dorea să intre în congregaţia sa trebuia mai întâi să dăruiască săracilor tot ceea ce avea. Devenise un nou sfânt Francisc care umbla pe străzile din Cracovia şi spunea tuturor: "Dacă Isus este pâine, să devenim şi noi pâine, dăruindu-ne pe noi înşine? Trebuie să fim buni ca pâinea".

Fratele Albert a murit în 1916. În anul 1949, Karol Wojtyla, pe atunci doar un tânăr preot, a scris despre fratele Albert drama intitulată Fratele Dumnezeului nostru. Ajuns papă, acelaşi Karol Wojtyla l-a beatificat la 22 iunie 1983, iar în anul căderii comunismului, la 12 noiembrie 1989, l-a declarat sfânt: "Fratele Albert a învăţat direct de la Cristos să-şi dăruiască sufletul", să-şi dăruiască viaţa întreagă săracilor. El a învăţat de la Cristos să fie milostiv şi să împartă pâinea cu cei flămânzi şi casa cu cei lipsiţi de adăpost (cf. Is 58,7).