Zilele trecute am avut fericita ocazie de a vorbi cu doi soţi, părinţi, bunici, străbunici, stră-străbunici, încărcaţi de zile şi de ani, trecuţi prin încercările vieţii, dar mereu cu zâmbetul pe buze. Ştiu să glumească şi la cei 70 de ani de căsătorie în care au intrat nu de mult, în ciuda faptului că el, bătrânul, aşa cum îi spun mai toţi cei care îl cunosc, nu mai vede de ceva ani, iar ea, vădit emoţionată, la întâlnirea cu oaspeţii are tendinţa de a spune mereu acelaşi lucru: "Fără Dumnezeu şi fără rugăciune..." Se înţelege, "fără Dumnezeu şi fără rugăciune", viaţa lor ar fi fost una din care ar fi lipsit esenţialul. Şi nu mai e nevoie să adaug nimic, pentru că nici ei nu au mai adăugat!

I-am întâlnit în curtea casei, acolo unde cu 70 de ani în urmă băteau primul cui al "bisericii lor domestice", o casă bătrânească, cu tindă şi pridvor, cu semnele evidente ale trecerii timpului, iar ei, ei încărcaţi de istorie, de experienţă şi mereu dispuşi să ofere.

"Să aduceţi un pahar cu apă părintelui!", a spus bătrânul, deşi încă nu dădusem mâna şi nu ştiu dacă ştia cine sunt. Să fie şi ceva dulce! Îmi amintesc aici de străbunica mea care îmi dădea zahăr cu mămăligă, singurul dulce pe care îl avea disponibil în casă. Iar de atunci, zahărul a rămas pentru mine simbolul bunătăţii...

I-am luat mâna în mâna mea şi m-a trecut un fior, era atât de moale încât, pentru un moment, am avut impresia că se topeşte în mâna mea. I-am strâns-o cu grijă gândindu-mă că mai are nevoie de ea, dacă nu pentru a lucra, măcar pentru a se ţine de pereţi pentru a-şi croi drum spre cele necesare.

La rândul ei, bătrâna, care încă mai vedea şi era plină de haz, a avut grijă să ne amintească mereu, celor prezenţi, că doar cu el a putut trece prin viaţă. M-am şi gândit imediat la cel pe care îl avea alături şi care îi era soţ de 70 de ani, dar m-am înşelat. Nu de el spunea, pe el îl vedea, îl avea alături de o viaţă. Era vorba de cel pe care nu-l vedea, de cel care îi oferise nu doar totul în viaţă, ci viaţa. Mai mult, el era viaţa!

Din viaţa lui, prin viaţa lor, au oferit viaţă celor zece copii, care, la rândul lor, au oferit-o mai departe. Şi au început să depene firul vieţii...

Nu este niciun secret pentru a trăi o viaţă lungă. Atât a voit Dumnezeu! El este secretul! Noi ne-am încrezut în el. Cu el am pornit la drum, pe el l-am rugat la greu, lui i-am mulţumit la bine şi pe el l-am strigat când ne aflam în mare necaz. Şi deşi nu l-am văzut niciodată, l-am simţit mereu.

Am simţit că el ne-a voit împreună, că ne-a învăţat pas cu pas ce înseamnă viaţa de familie, pentru că noi, tineri fiind, nu aveam de unde să ştim. Ne-a învăţat să ne respectăm unul pe celălalt, să iubim viaţa şi să o acceptăm în copiii noştri, ne-a îngenuncheat când aveam tendinţa de a uita de el şi ne-a mângâiat când, rătăciţi fiind, aveam nevoie de îmbrăţişarea lui.

L-am descoperit unul în altul, în iubirea noastră, în iertarea pe care ne-am cerut-o, ori de câte ori a trebuit să mergem seara la culcare. I-am simţit prezenţa, acolo, la marginea patului, unde seară de seară, uneori rupţi de oboseală, îi mulţumeam că a respirat în noi de-a lungul zilei, că a privit lumea prin ochii noştri, că ne-a înveselit prin copiii noştri şi ne-a supus prin munca istovitoare a câmpului.

La 70 de ani de viaţă împreună şi la mult mai mulţi de viaţă, ce contează că ochii nu mai văd şi că picioarele au slăbit, sufletul este încă tânăr, pentru că sufletul este al lui Dumnezeu, iar când el o decide, pe rând, aşa cum am şi intrat în această lume, om pleca spre el, eu, Petru şi ea, Lenţa Petrina, din Butea... soţi, părinţi, bunici, străbunici, stră-străbunici, aşa cum ne-au cunoscut familiile care au venit la noi în sat pentru cea de-a treia Întâlnire Diecezană a Familiilor, cardinalul Joachim Meisner, PS Petru Gherghel, PS Aurel Percă, preoţii, surorile şi ceilalţi credincioşi prezenţi.

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba