Unul dintre cele mai vechi oraşe din lume (733 î.C.), Siracusa este cunoscut ca oraşul lui Arhimede şi al sfintei Lucia. Însă, azi pelerinii sunt atraşi de noul şi impozantul sanctuar la sfintei Fecioare Maria a Lacrimilor.
Evenimentele care vor duce la construirea acestui sanctuar încep în luna august 1953. În casa tinerei familii a lui Angelo Ianusso şi Antonina Giusto, o imagine basorelief din ipsos, aşezată la căpătâiul patului, ce reprezenta Inima Neprihănită a Maicii Domnului, a vărsat lacrimi umane. Fenomenul a putut fi observat timp de patru zile (29 august - 1 septembrie) repetându-se la intervale mai lungi sau mai scurte, fie în interiorul casei, fie în exteriorul ei. Mai multe persoane au văzut şi au atins imaginea, ba chiar au şters cu propriile batiste lacrimi cu gust sărat. În ziua de 30 august 1953, un cineast amator a filmat un moment al lăcrimării. Chiar la 1 septembrie 1953, un grup de medici şi analişti, la propunerea episcopului de Siracusa, au prelevat lichid ce curgea din ochii Mariei şi l-au studiat în laborator. Rezultatul a fost clar: lacrimi umane.
Astăzi, casa în care a lăcrimat Maria este loc de rugăciune: în prima cameră se păstrează patul de atunci, iar în camera lăcrimării este un altar la care se celebrează zilnic sfânta Liturghie.
Deja în primele trei luni au avut loc vindecări (tumori şi paralizii) şi convertiri. Un cunoscut convertit este Michele Cassola, un medic din comisia de analiză a lacrimilor. Deşi era un om onest şi corect el se declara ateu, însă, în anul 1973, a revenit la credinţă.
La 13 decembrie 1953, cardinalul Ernesto Ruffini a declarat oficial că lăcrimarea Mariei de la Siracusa este autentică.
Curia episcopală a pus imediat problema construirii unui nou sanctuar. La concursul internaţional organizat au participat 100 de arhitecţi din 17 naţiuni. A fost ales proiectul a doi francezi: Michel Andrault şi Pierre Parat.
Partea superioară a sanctuarului a fost inaugurată de sfântul Ioan Paul al II-lea, la 6 noiembrie 1994. Edificiul are înălţimea de 103 m şi diametru de 71,40 m (excluzând capelele). În interior încap 11.000 de persoane în picioare şi 6.000 pe scaune.
Forma dinamică şi zveltă se pretează la variate interpretări. Arhitecţii au dorit să exprime înălţarea omenirii către Dumnezeu. Alte interpretări ar fi: un far, care o simbolizează pe Maria care luminează calea spre Isus; un cort în care Maria îi aşteaptă pe fiii săi pentru a-i conduce către Tatăl; o lacrimă ce vine din cer şi se zdrobeşte la contactul cu pământul.
Interiorul, solemn şi imens, este pavat cu marmură preţioasă sub forma unei stele: Maria este steaua dimineţii, care anunţă soarele ce răsare, Isus.
Atenţia pelerinului, în acest edificiu circular, este atrasă totuşi de piedestalul de marmură albă, pe care este aşezat altarul. În spatele acestuia, pe un perete alb, într-o casetă de argint, se păstrează imaginea miraculoasă care a lăcrimat. Deasupra altarului este aşezat un crucifix ce datează de la anul 1700.
Pe vârful sanctuarului domină o statuie a Maicii Domnului, din bronz aurit, al cărui chip redă imaginea care a lăcrimat. Statuia măsoară 3 metri şi are o greutate de 600 kg.
Mai merită atenţie cripta şi cele 16 capele, dintre care mai importante sunt Capela Sfântului Sacrament şi Capela Relicvariului Lacrimilor. Relicvariul, care are trei nivele, conţine mărturii ale evenimentului sacru: o batistă a doamnei Antonina Giusto, cu care a acoperit imaginea şi a fost îmbibată cu lacrimi, o eprubetă în care s-au colectat lacrimi de către comisia de analişti (cam 30 de picături), alte bucăţi de pânză. Relicvariul a fost sigilat la 8 mai 1954.
