Luiza de Marillac, sfânta sărbătorită la 15 martie, fondatoarea şi patroana operelor caritative, plină de iubire, s-a lăsat luminată şi modelată de Dumnezeu.
Viaţa ei nu are nimic extraordinar. S-a născut la 12 august 1591, la vârsta de trei ani fiind dusă într-o mănăstire; la 12 ani este mutată într-o pensiune modestă. Familia îi aranjează o căsătorie din interes; soţul se îmbolnăveşte grav şi moare, iar la vârsta de 32 de ani devine văduvă cu dificultăţi financiare şi un copil cu probleme. Şi totuşi, această femeie a ajuns sfântă, fondatoare şi patroana operelor caritative, arătându-ne că Dumnezeu are un plan de iubire cu fiecare dintre noi şi că "lui Dumnezeu nimic nu-i este cu neputinţă", dacă omul se lasă atins şi modelat de harul şi iubirea sa.
Alături de surori, dobândeşte sensibilitate faţă de voinţa lui Dumnezeu, iar viaţa de la pensiune o face să simtă greutăţile vieţii. Căsătoria o introduce în înalta societate, unde-i întâlneşte pe marii spirituali ai vremii. Fire foarte sensibilă, Luiza caută să înţeleagă motivul suferinţelor, se simte vinovată şi crede că Dumnezeu o pedepseşte. Pentru a-l "îmbuna" se roagă mult şi posteşte, ba chiar vrea să-şi abandoneze soţul bolnav şi copilul, pentru a fi cu totul la dispoziţia Domnului. În timpul frământărilor şi a îndoielilor, Dumnezeu îi trimite o lumină şi Luiza înţelege că nu este singură şi că Domnul îi va trimite pe cineva care să o ajute să împlinească voinţa lui.
Deoarece confesorul ei lipsea din Paris, Luiza se vede nevoită să apeleze la Vincenţiu de Paul, preot binecunoscut în mediul parizian, mai ales pentru activitatea sa în favoarea celor nevoiaşi. Vincenţiu vede în Luiza o femeie cu o credinţă puternică, călită de suferinţă, sensibilă şi preocupată să împlinească în toate voinţa lui Dumnezeu. Mai întâi, îi propune să facă parte din Asociaţia Doamnelor de Caritate, să viziteze săracii, iar apoi îi încredinţează animarea tuturor asociaţiilor. Sub îndrumarea lui, Luiza devine mai atentă la prezenţa lui Dumnezeu în aproapele şi transformă ajutorarea săracilor într-un act de credinţă şi consacrare. Când primele tinere se prezintă pentru a se dărui lui Dumnezeu în slujirea săracilor, Vincenţiu nu ezită să-i ceară Luizei formarea acestor tinere pentru viaţa consacrată şi slujire şi astfel ia naştere Compania Fiicelor Carităţii.
Luiza se angajează trup şi suflet ajutorării şi îngrijirii săracilor. Propriile greutăţi au transformat-o într-o persoană sensibilă la suferinţele celor din jur şi atentă la prezenţa lui Dumnezeu. Cine putea înţelege mai bine situaţia săracilor decât cea care s-a simţit abandonată, respinsă, a traversat noaptea îndoielii? Cine putea înţelege mai bine iubirea gratuită a lui Dumnezeu decât cea care s-a simţit iubită, aleasă şi călăuzită de el? Datorită iubirii lui Dumnezeu, Luiza devine o făptură nouă, capabilă să se dăruiască celorlalţi printr-o slujire gratuită.
Şi astăzi, mulţi creştini, inspiraţi de viaţa ei, se angajează să-l urmeze pe Cristos şi să-l slujească aşa cum a făcut ea împreună cu sfântul Vincenţiu de Paul. Familia vincenţiană se străduieşte să trăiască idealul creştin printr-o viaţă de rugăciune şi slujirea celor aflaţi în nevoi. În Dieceza de Iaşi, laicii vincenţieni se dedică ajutorării aproapelui, dând astfel mărturie despre marea iubire a lui Cristos.
"Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci, lumina ta va răsări ca zorile" (Is 58,7).
