Câte persoane am întâlnit în viaţa mea, câţi copii mi-a dăruit Dumnezeu, care au fost pentru mine exemplu de bucurie şi de optimism! Fiecare, chiar şi cele care mi-au fost un spin, au fost un dar pentru viaţa mea. Două au fost lumina în orice moment, mama şi formatoarea mea şi rămân, chiar dacă nu mai sunt pe pământ.
În copilărie nu m-am gândit să devin persoană consacrată. Când, la vârsta de 4-5 ani, mătuşa mea, călugăriţă, mă invita să fiu ca ea, răspundeam: "Întâi mă căsătoresc şi după aceia mă fac soră". Doream să formez şi eu o familie, băieţii mă considerau simpatică!
M-am născut într-o familie săracă, deşi părinţii erau harnici, muncitori, ne iubeau, dar fără să ne alinte, erau persoane ordonate, serioase, credincioase. Tatăl meu nu era bisericos, a suferit foarte mult în viaţă, a muncit de la vârsta de 7 ani, uneori era dur cu mama, chiar dacă o iubea şi i-a fost fidel toată viaţă. Câteodată l-am urât şi abia după ce mama nu a mai fost m-am apropiat mai mult de el şi de durerea lui... Înjura şi eu sufeream mult când îl auzeam, eram tristă şi aş fi voit să fac ceva pentru a repara şi a schimba situaţia. La 12 ani am simţit o atracţie deosebită către viaţa consacrată şi am intrat în mănăstire, unde timp de 5 ani am studiat şi am verificat vocaţia mea. Nu cunoşteam diferenţa de carisme. În oraşul meu era prezentă doar o comunitate a Surorilor lui Isus Răscumpărătorul şi numai pe ele le ştiam. Carisma lor, de ispăşire şi reconciliere, răspundea dorinţei mele de a-l apropia pe tatăl meu de Cristos. La 20 de ani am depus voturile de sărăcie, ascultare şi castitate. Am terminat studiile, m-am ocupat de pastoraţia parohială, de învăţământ, până când am fost trimisă în Columbia, unde am rămas timp de 7 ani.
În anul 1992, răspunzând apelului Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, congregaţia m-a trimis, cu o altă soră, în România, pentru a aduce mesajul de ispăşire şi reconciliere.
În condiţii simple, cu mijloace modeste, ne-am stabilit la Oneşti, într-un cămin de nefamilişti, unde am deschis o comunitate care, adorându-l pe Isus în Euharistie, colabora, plină de zel, cu Biserica ortodoxă, cu parohia noastră, cu familiile nevoiaşe şi îndruma tinere pentru a răspunde chemării lor. În anul 1996 am avut bucuria ca primele tinere să depună voturile.
În anul 1995, inspirată de dăruirea fondatoarei noastre, Victorine Le Dieu, către copii, şi de Regula de viaţă: "Copiii, victime inocente ale unei societăţi care îi privează, prea des, de nevoile fundamentale de iubire... sunt pentru tine obiectul unei atenţii deosebite" (RdV, 8), am primit primii patru orfani, în casa noastră, începând astfel opera pentru copiii marginalizaţi. Comunitatea noastră a devenit familia lor şi numărul acestora a crescut, în timp, până la 160 şi 40 de mame. În anul 2000 am deschis Casa "Victorine", la Slănic Moldova, în anul 2007 Casa "Buna-Vestire", care este mănăstire şi centru social pentru copii şi tinere însărcinate, respinse de familiile de origine, iar în anul 2008 Casa de la Bârsana (Maramureş).
În viaţa mea nu au lipsit greşelile, slăbiciunile, care câteodată mi-au pus la încercare vocaţia. Dar Dumnezeu a fost tot timpul milostiv cu mine şi nu m-a lăsat să cad pradă răului care mă înconjura. Chemarea mea este un dar gratuit în care Dumnezeu m-a păstrat, în ciuda infidelităţilor mele. Privind în urmă, recunosc că Dumnezeu chiar a lucrat în mine şi prin mine în orice moment şi, dacă am reuşit să realizez ceva bun, este, de fapt, opera milostivirii sale şi a bunătăţii persoanelor care m-au format şi au colaborat cu mine. Tuturor, cu recunoştinţă le spun: Mulţumesc!
