Acum 28 de ani ne-am promis iubire veşnică unul altuia. A fost momentul cel mai frumos al vieţii mele de femeie. Îmi doream o nuntă specială şi pentru că împărtăşisem acest gând viitorului meu soţ, a făcut orice să-mi împlinească visul.

A doua zi însă am intrat în viaţa "serioasă". Nuntaşii au plecat acasă, naşii s-au întors la obligaţiile lor familiale, părinţii au rămas fiecare la casa lor, iar noi, soţ şi soţie, noua noastră familie, am căutat o casă de unde ne-am propus să începem doar noi doi. Au urmat momente frumoase, dar şi mai puţin frumoase. Au venit cei trei copii pe care ni i-a dăruit Dumnezeu, copii pe care i-am crescut, i-am educat conform principiilor creştine şi umane şi cărora le-am arătat un drum în viaţă. Nu ştiu dacă am reuşit să le fim mereu exemplu, ca părinţi, dar ştiu că ne-am străduit.

Abia sărbătorisem 20 de ani de căsătorie când între noi lucrurile au început să se schimbe. Eram obosiţi de atâta stat împreună, de copii, de casă, de obligaţiile familiale, şi fără să ne interesăm prea mult de cum am fi putut să trecem peste acest moment de criză, într-o clipă de întunecime a minţii, simplu de tot, am divorţat. Aşa am considerat că e bine, mai ales gândindu-ne la binele copiilor, care oricum ar fi fost martorii zilnici ai nefericirii noastre. Şi am plecat fiecare pe drumul lui...

Curând mi-am cumpărat o maşină a mea cu un împrumut din bancă, am modernizat apartamentul care îmi rămăsese în urma divorţului şi pot să spun că începusem să mă liniştesc şi mai ales să mă consolez cu gândul că oricum nu aş fi avut o altă soluţie. Zadarnice au fost intervenţiile prietenilor, a preotului care ne-a căsătorit, a copiilor, pasul era făcut şi gata! Era mai comod aşa! De ce să continui o viaţă de tip "slugă"? Nu mai era nimic sensibil între noi, măcar un gest de tandreţe, o îmbrăţişare. Totul se reducea la farfuria de mâncare pe care oarecum "eram datoare" să i-o pun în faţă şi pe care, după ce mânca, trebuia să am grijă să o şi spăl, altfel nu eram "femeie gospodină". Aşa ceva, cel puţin în viziunea mea "modernă", nu trebuia tolerat. Şi am ajuns, cum spuneam, la divorţ!

Într-una dintre nopţi, să fi fost în jurul orei 2.20, m-am trezit cu o durere groaznică de măsea. Am luat un calmant, pe care îl aveam în casă, dar nu a rezolvat problema. Stăteam întinsă pe pat şi încercam să mă gândesc la ceva frumos pentru a "păcăli" durerea. Deodată mi-a venit în minte frumoasa noastră nuntă. Mă vedeam mireasa strălucitoare înconjurată cu atâta mândrie de cei din jur, îl vedeam pe soţ care la rândul său era mândru de mine, am văzut momentul celebrării căsătoriei şi schimbul de verighete. Ce oarbă am putut să fiu, mi-am zis instinctiv. Şi iarăşi a început să mă doară măseaua care mă mai lăsase între timp. Cum am putut să stau alături atâţia ani de un bărbat care m-a orbit?! Şi atunci a început să mă doară şi mai tare măseaua... M-am mai liniştit continuând să mă gândesc la momentele frumoase. Curând am văzut că funcţionează şi m-am axat efectiv pe ceea ce a fost frumos în viaţa mea. Dar viaţa mea nu se putea explica fără prezenţa lui în ea. Voia, nu voia, era parte din ea, cu bunele şi relele lui, cu temperamentul, cu virtuţile şi cu păcatele lui. Atunci am realizat că la rândul meu fac parte din viaţa lui şi că viaţa lui, cel puţin segmentul pe care l-am împărtăşit împreună, nu poate fi explicat fără mine. Şi l-am sunat! L-am sunat la acea oră târzie de noapte, l-am rugat să facă orice să-mi aducă un calmant, pentru că nu mai puteam să suport durerea, iar el a răspuns. A venit la mine cu tot cu dentist. Era un prieten de-al său care a voit să participe la un moment poate unic în viaţă. În acea noapte am rupt decizia de divorţ şi de atunci am rămas împreună şi suntem împreună.

Atunci am învăţat că nu orgoliul rezolvă problemele vieţii, ci doar dialogul. Şi am mai învăţat un lucru: căsătoria este remediu pentru durerile de măsea... Şi nu numai! (Genoveva)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba