De la început facem precizarea că nu este vorba despre ultimul document oficial semnat de episcopul Anton Durcovici, în iunie 1949, la Bucureşti în calitate de administrator apostolic al Arhidiecezei de Bucureşti, ci de ultima scrisoare trimisă familiei sale în Austria. Aşa după cum este binecunoscut, nepotul fericitului Anton Durcovici, pe numele său Anton Franz Nikolaus Durkowitsch, a emigrat definitiv din România în anul 1935, stabilindu-se la Hainburg (Austria), lângă Bad Deutsch Altenburg, localitatea natală a familiei. În anul 1938 părăseau definitiv oraşul Bucureşti, stabilindu-se tot la Hainburg, tatăl tânărului Anton ("Toni"), Francisc Durkowitsch (fratele fericitului Durcovici), împreună cu soţia sa, Margareta ("Grete").
Nu există informaţii istorice care să confirme faptul că fericitul Anton Durcovici şi-ar fi revăzut vreodată familia. Este o certitudine însă faptul că familia fratelui său Francisc nu a mai revenit vreodată în România.
Fericitul Anton Durcovici a corespondat cu familia fratelui său Francisc, însă în mod inexplicabil arhiva personală a fericitului nu conţine astăzi nici o scrisoare primită de la familia sa stabilită la Hainburg sau ciorna vreunei scrisori expediată de la Bucureşti sau Iaşi.
La fel de inexplicabil este şi faptul că familiile Francisc şi Anton Durkowitsch au păstrat foarte puţine scrisori (opt în total) datând din perioada 1943-1949.
La 27 aprilie 1949, fericitul Anton Durcovici a trimis ultima scrisoare familiei sale: "Bucureşti, 27 aprilie 1949. Dragii mei, o mulţumire profundă pentru salutările de Paşti, ale voastre şi ale lui Toni! Din toată inima reîntorc salutările părintelui Hornung şi ale altora.
În ce priveşte sănătatea, îmi merge bine, mulţumesc Domnului, iar cât priveşte munca nu-i duc lipsa. Domnişoara Adela vă mulţumeşte pentru salutări şi vă salută şi ea. De altfel, pe aici nu-i nimic nou.
Vouă cum vă mai merge? Toni, ai multe de făcut? Rana pe care ai avut-o în război îţi mai face necazuri? Ce face Francisc? A găsit ceva de lucru? Cu salutări cordiale vouă tuturor. Anton".
Este o scrisoare condensată şi extrem de prudentă, aceste măsuri fiind luate de fericitul Anton Durcovici pentru a nu da prilej cenzurii comuniste şi urmăritorilor săi securişti să o reţină, scrisoarea fiind trimisă prin poşta română. Dacă fericitul Anton Durcovici ar fi apelat la curierul diplomatic, probabil că scrisorile sale adresate familiei ar fi putut deveni mai explicite, cu descrieri ale sovietizării României, persecuţia Bisericii Catolice locale şi altele.
Persoanele menţionate de fericit sub apelativul de "dragii mei", în această scrisoare, sunt: fratele său Francisc, decedat la Hainburg în 1975, soţia sa Margareta, decedată tot la Hainburg în anul 1986, "Toni", nepotul său, care trăieşte, tot la Hainburg, având vârsta de 94 de ani, precum şi soţia lui "Toni", Maria (căsătoria lor având loc în octombrie 1947). Fericitul Anton Durcovici este preocupat, în mod special, în scrisoare de rana căpătată pe front de nepotul său "Toni", în anul 1943, acesta fiind concentrat se pare în armata germană, precum şi de faptul că fratele său Francisc (tatăl lui "Toni"), sculptor de meserie, nu-şi găsea după război un loc stabil de muncă la Hainburg.
Scrisoarea convinge cititorul cu privire la marea afecţiune care exista între membrii familiei Durkowitsch, iar în mod special între unchiul Anton şi nepotul său "Toni".
În sfârşit, este menţionat în scrisoare părintele Anton Hornung (născut în 1912 în Bucovina), fost elev al rectorului Anton Durcovici şi paroh începând cu anul 1940 la Hainburgh (ulterior la Maria Thalheim, Germania), precum şi domnişoara Adela, cea care fusese menajera devotată a mamei fericitului Anton Durcovici, iar apoi a fericitului, în sediul reşedinţei arhiepiscopale din Bucureşti.
"Pe aici nu-i nimic nou", scrie fericitul. Cât dramatism ascunde această propoziţie, ştiind ce lucruri groaznice se petreceau în acel moment în România!
