Nici o personalitate a Bisericii locale nu a întrunit în timpul vieţii, de la contemporanii săi, un număr atât de mare de aprecieri şi atâta consideraţie ca fericitul Anton Durcovici. Pe primele locuri se situează probabil apelativele "om al rugăciunii" şi "preot al lui Cristos", menite a confirma o realitate cunoscută tuturor, şi anume, aceea că Anton Durcovici a trăit întreaga sa viaţă în apropierea lui Cristos. Cu această vocaţie şi-a consolidat cele patru decenii de preoţie, a căror constantă a fost "o intimitate statornicită până în veşnicie" cu Cristos.
Fostul său seminarist, preotul Victor Iacobec rememora, în anul 1996, următoarele cu privire la rectorul Anton Durcovici: "Îl vedeam zilnic la celebrarea Euharistiei [...] Celebra totdeauna mai recules decât ceilalţi. Ochii îi erau plecaţi, gesturile măsurate, iar cuvintele erau rostite cu demnitate şi bine articulate. Această imagine a rămas pentru noi, seminariştii, viitori preoţi, ca un model de neuitat. Om al rugăciunii, era dimineaţa în capelă cu mult înainte de a veni la noi în dormitor, iar seara, după ce stingea lumina, mergea din nou la rugăciune, unde rămânea o jumătate de oră, o oră sau mai mult, într-o profundă comuniune cu Dumnezeu...".
Cel mai aşteptat moment al zilei pentru rector şi seminariştii săi - celebrarea sfintei Liturghii - avea loc în capela Seminarului "Sfântul Duh", situată la etajul al doilea al palatului arhiepiscopal din Bucureşti, iar în vacanţele mari şi apoi în perioada 1940-1948 în capela amenajată în vila de vară a seminariştilor de la Timişu de Jos. Cele două fotografii alăturate, realizate în capela Seminarului de la Timişu de Jos, surprind momente din timpul celebrării sfintei Liturghii de rectorul Anton Durcovici. În prima, celebrantul se află cu faţa la altar, iar în a doua cu faţa spre asistenţă, probabil în timpul predicii. Seminariştii aveau deseori prilejul de a-l asculta pe rectorul Anton Durcovici predicând "cu o logică şi o claritate deosebită", după cum mărturiseşte părintele Iacobec. "Se simţea totdeauna filozofia scolastică şi teologia tomistă, pe care o studia şi o preda studenţilor la Seminar. Peste toată claritatea expunerii se simţea virtutea trăită de el însuşi...".
Alte mărturii, din 1989, aparţin unui alt fost seminarist, Iosif Stănciulescu: "Şi la recitatul Breviarului, la părintele rector se putea observa acea pioşenie ce îi era proprie, fiind cu totul străin de ce se întâmpla în jurul său. În timpul vacanţei de vară, părintele rector ne ţinea dimineaţa, înaintea sfintei Liturghii, câte o jumătate de oră meditaţia spirituală, iar înaintea mesei de prânz, un sfert de oră ne făcea lectură spirituală. Era prezent între noi la rugăciunea de dimineaţă, iar după rugăciunea de seară cânta împreună cu noi, la grota sfintei Fecioare din curtea coloniei, frumosul cântec gregorian Salve Regina. [...] Părintele rector avea o devoţiune deosebită către preasfânta inimă a lui Isus şi către sfânta Fecioară Maria. În primele vineri din lună, seminariştii închideau cărţile de şcoală şi-şi deschideau inima pentru cele duhovniceşti, ţinând o zi de reculegere, meditaţii spirituale şi rugăciuni. La sfârşitul zilei respective, părintele rector recita în capela Seminarului cu toţi alumnii rugăciunea Pentru o moarte bună şi atunci se putea citi pe faţă încrederea ce o avea în mila lui Dumnezeu. Şi ce moarte sfântă a avut el!"
Iată, aşadar, că asemenea tuturor sfinţilor, fericitul Anton Durcovici şi-a trăit viaţa sacerdotală în comuniune cu Cristos, virtute pe care a transmis-o apoi fiilor şi fiicelor sale spirituale, cărora le-a servit drept ghid în viaţa spirituală şi religioasă.
