În urmă cu o sută de ani, mai înainte de a avea un cuvânt de spus în filozofie, dar confruntându-se în mod constant cu tematicile teologice şi cu experienţa religioasă, Ludwig Wittgenstein se exprima astfel: "A crede în Dumnezeu înseamnă să înţelegi problema sensului vieţii. A crede în Dumnezeu înseamnă să vezi că cele ce ţin de această lume nu sunt până la urmă totul. A crede în Dumnezeu înseamnă să constaţi că viaţa are un sens". Dezvoltând această temă, el porneşte de la ideea că sensului vieţii i se poate spune Dumnezeu, iar rugăciunea nu ar fi altceva decât a te gândi la sensul vieţii.
Astfel de expresii pot părea vrednice de a fi preluate şi propuse ca reper în viaţă sau învăţătură plină de înţelepciune. De fapt, ele nu reprezintă decât un fel de nuanţă religioasă, oricât de convingătoare ar putea fi în acest sens. Şi aceasta pentru că sună mai degrabă a alterare mascată, de vreme ce nu se face nici o referire la un Dumnezeu personal (persoană sau persoane).
Aviz, aşadar, celor care preiau cu multă uşurinţă unele expresii, fie ele provenind şi de la celebrităţi, aflate mai curând în raport de tangenţă cu experienţa religioasă corectă. Nu întotdeauna forma încântătoare redă şi un conţinut sănătos şi benefic pentru viaţa creştină.
