Clémence Royer, în prefaţa la prima traducere franceză a Originii speciilor, vorbeşte despre o "caritate imprudentă şi oarbă faţă de nişte fiinţe rău constituite", cum sunt consideraţi de el oamenii, pentru a susţine în continuare că tocmai într-o astfel de caritate "era noastră creştină a căutat mereu idealul virtuţii sociale", iar pe această caritate "democraţia ar vrea să o transforme într-o sursă de solidaritate obligatorie". Cât despre urmare... "Consecinţa imediată ar fi agravarea şi înmulţirea în specia umană a relelor pe care ea pretinde că le vindecă".
Într-o astfel de contestare şi, implicit, împingere a omului spre stadiul de animal (fie el şi raţional), ca şi în idealul supraomului regenerat, din teoria eugenică, se poate observa o fugă spre extreme. Ca de altfel şi o eşuare, prin excluderea a tot ceea ce înseamnă omul în planul creator şi în lucrarea mântuitoare ale lui Dumnezeu. Căci, într-adevăr, fără recunoaşterea originii divine şi a rolului mântuitor al întrupării jertfelnice, totul pare fără sens. Chiar şi caritatea. Şansa noastră constă în spusele lui Isus cu sens de identificare: "Mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40) şi în trimiterea apostolului Paul la înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu manifestate între oameni prin Cristos cel răstignit (cf. 1Cor 1,22-25).
