Anton Durcovici s-a născut şi a trăit primii ani ai copilăriei între fruntariile monarhiei catolice a habsburgilor din Austria, însuşindu-şi de mic copil ideea că viaţa trebuie trăită în numele valorilor creştine.

Sosirea sa în România, la vârsta de şase ani, a însemnat, din fericire pentru el, o continuitate a trăirii şi formării spirituale, favorizat de un mediu asemănător în multe privinţe celui din patria sa de origine.

În calitate de ministrant, a avut ocazia de multe ori, între anii 1898 şi 1901, să-l vadă pe regele Carol I, care obişnuia să participe la sfintele Liturghii duminicale de la capela din strada Pitar Moş (Bucureşti) a călugăriţelor din Congregaţia "Beatae Mariae Virginis"; apoi, după anul 1911, a celebrat în diverse ocazii în capela Seminarului "Sfântul Duh", din Palatul arhiepiscopal (azi sediul Nunţiaturii Apostolice), în prezenţa regelui Carol I şi a prinţului moştenitor Ferdinand.

În sfârşit, în perioada interbelică, Anton Durcovici a concelebrat alături de ceilalţi confraţi canonici şi de arhiepiscopii Raymund Netzhammer şi Alexandru Theodor Cisar în catedrala "Sfântul Iosif", iar prezenţa sa a fost semnalată în sfântul lăcaş cu prilejul zecilor de concerte de orgă şi cor susţinute de mari virtuozi ai epocii, în prezenţa reginei Maria, a regelui Carol al II-lea, a marelui voevod Mihai (viitorul Rege Mihai I) şi a altor membri ai dinastiei.

Să amintim faptul că regii României, în continuitatea tradiţiei domnitorilor Principatelor Române, au fost mari binefăcători ai Bisericii Catolice, iar arhiepiscopii de Bucureşti şi canonicii catedralei "Sfântul Iosif" au fost decoraţi de regii României cu cele mai înalte distincţii ale statului român.

Însă cel mai mult l-a impresionat pe Anton Durcovici deviza ţării, înscrisă pe stema familiei regale: "Nihil sine Deo" (Nimic nu este fără Dumnezeu), formulă pe care profesorul teolog Wilhelm Dancă o considera drept "moştenirea pe care ne-a lăsat-o (Anton Durcovici n.n.) ca preot profesor".

La 1 decembrie 1936, la începutul celei de-a V-a lecţii din cadrul cursului de teologie tomistă pentru intelectualii bucureşteni, care se desfăşura în catedrala "Sfântul Iosif", Anton Durcovici spunea: "În dimineaţa acestei zile, acest lăcaş sfânt în care ne aflăm a răsunat de cântarea sărbătorească a imnului "Te Deum laudamus" (...). A fost prinos de laudă şi mulţumire către Cel Atotputernic pentru toate darurile pământeşti pe care el le-a hărăzit ţării noastre, între care daruri (...) stăpânirea liniştită a întregului teritoriu al României Mari".

Sintagma, continua Anton Durcovici, poate fi luată şi în sens invers: "Omnia cum Deo" ("Toate cu Dumnezeu").

Iată de ce, spunea acesta, o Românie cu adevărat fericită nu poate exista decât cu Dumnezeu, iar fiecare trebuie să contribuie "pentru fericirea adevărată a patriei noastre".

Fotografia alăturată datează din 12 mai 1932, imortalizând momentul în care canonicul Anton Durcovici, alături de arhiepiscopul Cisar şi de ceilalţi canonici, Iosif Schubert, Ioan Knossala, Antonio Mantica, Julius Hering, Stanislav Traian Jovanelli şi Ladislau Zombory aflaţi la intrarea în catedrala "Sfântul Iosif" se află în aşteptarea regelui Carol al II-lea.

Din păcate, două decenii mai târziu mulţi dintre cei imortalizaţi în fotografie aveau să fie victime ale regimului comunist, care pregătea o Românie nefericită şi fără Dumnezeu!