Pe tărâmul spiritual, această lume este considerată de multe ori drept o vale de lacrimi, o vale a plângerii. Altfel spus, un loc în care nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te văicăreşti. Ceva mai potrivită poate că este referirea la zbucium. Căci, trebuind să răzbaţi printre spini şi stânci ascuţite, nu ajută la nimic să stai pe loc şi să-ţi plângi de milă. Poate că pentru un timp rămâi integru: nu te zgârii şi nu te răneşti; dar nici nu te salvezi. În cele din urmă însă trebuie să-ţi faci curaj şi să înfrunţi situaţiile dure ale vieţii. Şi astfel te răneşti. Vrând-nevrând. Şi, pentru că suntem pe tărâm spiritual, aceste răni este clar că sunt cele ale păcatului.
Unele dintre rănile trupeşti se vindecă oarecum singure; de fapt, corpul nostru are puterea de autoreparare. Cu destule limite şi în anumite condiţii. Şi în cazul sufletului, urmele lăsate de păcatele mici pot fi reparate cu uşurinţă: prin expunere în mediu de har şi fugă de infectare. Rănile provocate de păcatele grave însă au nevoie de intervenţii decisive şi de harul sacramental. A le neglija sau a le lăsa în stare de infecţie înseamnă pericol de dezastru. Şi., poate mult mai grav, astfel de situaţii sunt ca nişte răni deschise pe trupul lui Cristos, care este Biserica.
