Monseniorul Anton Durcovici a fost propus oficial de papa Pius al XII-lea pentru a ocupa scaunul episcopal în Dieceza de Iaşi la 25 octombrie 1945 şi a acceptat nominalizarea la 30 aprilie 1946. Bula papală de numire va fi emisă la 30 octombrie 1947, însă consacrarea episcopală va avea loc, târziu, la 5 aprilie 1948. Toate aceste întârzieri au fost cauzate de regimul comunist, care se instaurase prin ilegalitate şi violenţă în România şi care nu a fost de acord cu această nominalizare. Atunci când, fără ezitare, a acceptat să preia destinele Diecezei de Iaşi, Monseniorul Anton Durcovici ştia că Biserica Catolică de ambele rituri din România încă se mai afla în anticamera persecuţiei şi că foarte repede el va intra alături de confraţii săi, episcopi, preoţi, persoane consacrate şi credincioşi, în "plin foc comunist, cu perspectiva sigură a persecuţiei".
Fotografia alăturată a fost realizată în după-amiaza zilei de 5 aprilie 1948, la recepţia oficială de după consacrarea episcopală, oferită de Nunţiatura Apostolică din România. Fotograful a imortalizat un moment din timpul rostirii discursurilor omagiale, în care apare episcopul Anton Durcovici, având discursul scris în faţa sa. Este flancat de episcopul greco-catolic Ioan Suciu şi de nunţiul apostolic Gerald Patrick O'Hara.
Episcopul Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş, a luat parte alături de episcopul Vasile Aftenie (Bucureşti) la ceremonia de consacrare din 5 aprilie 1948 ca reprezentanţi ai Bisericii Greco-Catolice din România. La recepţia de la nunţiatură, episcopul Ioan Suciu, cunoscut ca un mare orator, a rostit un emoţionant "cuvânt de felicitare şi urare" la adresa episcopului Anton Durcovici: "Încă odată Preacurata a născut pe Emanuel - Domnul cu noi. Căci fiecare hirotonire episcopală este o dovadă şi un semn al dragostei divine care ni se dăruieşte, o sorginte de lumină pentru lumea care bâjbâie în întuneric.
Dacă în zilele noastre se mai întâmplă astfel de evenimente, înseamnă că Dumnezeu nu ne părăseşte. El e tată iubitor care poartă grijă de poporul său. (.) Preasfinţite, vi se încredinţează un popor numeros în răsăritul ţării. Moldova aşteaptă tămăduire de la Excelenţa voastră. (.)"
La scurt timp după acest moment, episcopul Ioan Suciu va fi arestat de Securitate, la 28 octombrie 1948 şi închis în diferite locuri, pentru ca în octombrie 1950 să fie dus la penitenciarul de la Sighetu Marmaţiei. Ca şi episcopul de Iaşi, Anton Durcovici, el şi-a mărturisit credinţa catolică cu toată sinceritatea, murind, la 27 iunie 1953, în condiţii dramatice (izolare, boli grave de stomac, frig şi foame), similare cu cele în care a decedat şi confratele său Anton Durcovici. Mormintele celor doi ierarhi, ambele rămase până astăzi necunoscute, se află la distanţă, unul de altul, de doar câţiva kilometri: Anton Durcovici se află în cimitirul orăşenesc (zona ruteană), în timp ce Ioan Suciu a fost depus în Cimitirul Săracilor (Cimitirul spitalului).
Ca şi episcopul Anton Durcovici, PS Ioan Suciu primise de la sanitarul închisorii comuniste de la Sighet, în loc de medicamente, cuvintele de batjocură: "Eşti venit aici pentru a muri, nu pentru a trăi! Mori!"
Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, după moartea lor, ofiţerii de Securitate au furat din săculeţii cu obiecte personale ale celor doi episcopi însemnele vizibile ale demnităţii episcopale - inelul şi crucea pectorală - care au dispărut pentru totdeauna.
Episcopii martiri, Anton Durcovici şi Ioan Suciu, ocupă un loc aparte în memorialul rezistenţei anticomuniste al Bisericii Catolice din România.
