Impresionante aceste cuvinte ale lui Petru Ţuţea: "Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!" Cu siguranţă că episcopul Anton Durcovici nu a pus problema în aceşti termeni, adică de a face onoare, cine şi cui? Sacrificiul său a fost motivat mult mai profund. Este vorba de iubire şi fidelitate până la capăt: faţă de Dumnezeu, de Biserică şi de poporul lui Dumnezeu ce i-a fost încredinţat spre păstorire.
Acelaşi Petru Ţuţea răbufnea după alegerile din 20 mai 1990: "Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare.". Aşa se întâmplă când îţi pui speranţa în oameni. Cu totul altceva înseamnă să fii discipolul fidel al lui Cristos, despre care s-a scris: "Iubirea constă în faptul că el a murit pentru noi pe când eram păcătoşi.". Or, fericit este şi fericit merită să fie proclamat cel care a trăit şi a murit astfel: episcopul nostru martir! Fericit şi poporul al cărui.
