Luna trecută am fost într-un pelerinaj la Sighet, la închisoarea în care a suferit şi a murit episcopul martir Anton Durcovici, ca şi în cimitirul unde se presupune că a fost înmormântat. Pe drum, ca orice alt pelerin, eram şi eu curioasă şi emoţionată la gândul că voi vedea pe viu o închisoare, una dintre atâtea altele în care s-au stins în tăcere şi suferinţă atâtea personalităţi ale ţării noastre, din perioada comunistă. Un gând însă s-a cuibărit în sufletul meu, pot spune, de pe la jumătatea drumului şi nu m-a lăsat şi nu mă lasă nici măcar astăzi, la atâta timp de la revenirea acasă: De ce a rămas copilul Anton Durcovici fără tată la vârsta de circa cinci ani? O întâmplare aparent tragică, dar care, iată, a marcat, cel puţin cât am reuşit eu să meditez, calea spre martiriu a viitorului nostru episcop.

Mai exact, după moartea tatălui, la doar un an, deja îl găsim pe micul Anton la Iaşi, în România. Oare de ce a ales mama Maria Durcovici, România? Oare a fost doar pentru motivul că la Iaşi avea o rudă? Dar oare rude nu avea şi în alte părţi ale Austriei? Şi apoi, o femeie cu doi copii, tânără şi ea, mici şi copiii, de unde a avut atât inspiraţia cât şi curajul să urce pe o navă şi pe Dunăre să vină în România? A fost oare o simplă alegere sau Dumnezeu avea un plan mult mai mare? Şi dacă Dumnezeu avea un plan mult mai mare, înseamnă că deja trebuie să tragem o concluzie pe care eu am tras-o fără să stau prea mult pe gânduri. Anton a fost pregătit să moară ca martir încă de la pierderea tatălui, la vârsta de cinci ani. O astfel de întâmplare cerea din partea copilului Anton un anume sacrificiu. Sigur nu i-a fost uşor! Şi apoi, decizia mamei de a porni la drum, cu cei doi copii şi cu puţin din averea pe care o agonisise alături de soţ, nu era oare începutul căii crucii pentru cei trei temerari?

Iar când mă gândesc la mama, la mama Maria Durcovici, la credinţa ei că poate să continue viaţa, doar ea, Dumnezeu şi cei doi fii, fără a se angaja într-o altă căsătorie, nu pot să nu văd din nou planul pe care Dumnezeu l-a avut cu ea. L-a dat pe Anton doar la şcoli catolice, ceea ce înseamnă că Dumnezeu, prin ea, l-a voit universal, al tuturor, şi, în acelaşi timp, l-a voit bine format. Un martir este pregătit pentru o astfel de vocaţie, inclusiv la şcoală, pentru că nu poţi să rămâi fidel unui ideal atât timp cât nu ai fost educat să ai idealuri şi, mai ales, nu poţi să devii campion dacă nu te antrenezi pentru asta.

Anton a găsit în mama sa, Maria, idealul de curaj, de bărbăţie şi de fermitate. Le intuim la ea gândindu-ne că a lăsa o ţară şi a te "aventura", o mamă cu doi copii, în condiţiile vremii, nu era la îndemâna oricui. Trebuia să ai neapărat un curaj alimentat de credinţă, cu o speranţă care să vadă dincolo de ceea ce părea imediat şi cu o iubire pentru Dumnezeu şi pentru binele omului, care să depăşească simplul interes de a se realiza ca persoană.

A urmat apoi un mozaic de "staţiuni". Îl întâlnim pe viitorul martir pe rând: la Ploieşti, Bucureşti, Roma, Târgovişte, Buzău, Giurgiu, în lagăr, din nou la Bucureşti, Iaşi şi apoi la Sighet, pentru ca mai apoi să-i pierdem urma pământească, dar nu şi pe cea cerească. Vorbim de tot atâtea momente care l-au pregătit pentru ceea ce avea să se întâmple în celula morţii din închisoarea de la Sighet, în noaptea de 10 decembrie 1951.

Nu, eu nu cred că totul a fost o întâmplare! Eu cred că Dumnezeu, prin părinţi, îşi pregăteşte copiii să fie sfinţi. Rolul părinţilor în a avea copii sfinţi este determinant. Ce rol nobil au părinţii! Cum Dumnezeu le încredinţează lor pe copii, ca pe nişte vase de lut: fragile, uneori, goale, dar mereu cu posibilitatea de a se umple. Mama Maria şi-a umplut fiul, vasul ales de Dumnezeu, cu tot ceea ce a însemnat virtute, iar când ea nu a mai putut, l-au preluat călăii... Dar el era plin, era matur... Şi nu a cedat! (Maria)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba