În discursul de pe munte Isus proclamă: "Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul" (Mt 5,5). În Sfânta Scriptură termenul blând este asociat cu alte două valori: umilinţa şi răbdarea. Aceste asocieri ne ajută să înţelegem sensul deplin al blândeţii proclamate de Cristos. Primul "binom" evidenţiază dispoziţiile interioare din care izvorăşte blândeţea, iar al doilea determină atitudinile faţă de aproapele: bunăvoinţă, gentileţe, amabilitate, respect etc. Sunt atitudini, chiar mai mult decât atât sunt trăiri interioare care par să nu prea intre în canoanele unor stiluri tinereşti care pentru a fi cool privilegiază înfumurarea, grosolănia şi prepotenţa. În logica unor astfel de stiluri sau mode a fi blând sună ca o glumă declanşatoare de ironii şi catalogări.

Fericirile evanghelice nu doar propun unele comportamente morale, ci vorbesc despre Cristos, cel care a trăit fiecare fericire în parte. Proclamându-le, Cristos face un autoportret. Fericirile ne spun cine este Cristos, iar noi ne decidem să devenim asemenea lui pentru a fi fericiţi. Astfel, Cristos ni se propune ca model: "...Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima" (Mt 11,29). Evanghelistul Matei vede în Cristos pe slujitorul lui Dumnezeu descris de Isaia: "Nu se va certa, nici nu va striga şi nici nu va auzi cineva glasul lui pe drumuri" (Mt 12,19). Intrarea lui Isus în Ierusalim este exemplul unui rege blând care stă departe de orice idee de violenţă şi război: "Iată, regele tău vine la tine blând" (Mt 12,4). Dovada maximă a blândeţii lui Isus este pătimirea sa. Nicio manifestare de ură, de răzbunare sau de ameninţare: "...Insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa" (1Pt 2,23). Prin exemplul său, Cristos a făcut din blândeţe semnul măreţiei umane: omul este mare în măsura în care este blând şi slujitor. Nu putem să nu ne gândim la episcopul Durcovici care, în ciuda expresiei chipului, era atât de atent cu cei de lângă el, plin de blândeţe şi afabil. În suferinţele din închisoare nimeni nu a auzit de la el cuvinte de reproş, de revoltă sau de insultă.

Dar, oare, un astfel de comportament nu este dovadă de slăbiciune, de supunere, ocazie dată pentru a fi călcat în picioare? Mai câştigi azi ceva dacă nu arăţi "cine eşti", dacă nu te impui? Nu înving oare cei care folosesc orice fel de putere? Înainte de toate este nevoie să descoperim valoarea umană a acestei virtuţi. Blândeţea este în prag de dispariţie! Violenţa din filme şi din programele de televiziune, limbajul vulgar, întrecerea în a depăşi cât mai mult pragurile bunului simţ şi al respectului... Ne "încremenesc" în faţa oricărei manifestări a răului şi a urâtului. Astfel, nu mai reuşim să simţim "gustul" gesturilor simple, dar autentice şi profunde, precum un salut zâmbitor, o strângere de mână, o îmbrăţişare, un sărut, o mângâiere, o încurajare, un sfat, o atenţionare etc. Blândeţea este balsamul relaţiilor umane, balsamul sufletelor!

Sfântul blândeţii, Francisc de Sales, obişnuia să spună: "Fiţi blânzi pe cât puteţi şi amintiţi-vă că se prind mai multe muşte cu o picătură de miere decât cu un butoi de oţet". Papa Ioan al XXIII-lea, de curând canonizat împreună cu papa Ioan Paul al II-lea, era numit "papa cel bun" tocmai pentru blândeţea sa. El spunea: "Dacă cineva mi-ar spune că pentru a reuşi în planurile mele ar fi suficient să omor o furnică, nu aş ucide-o".

Nu ne rămâne decât să îmbrăcăm toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre cu mantia blândeţii, aşa cum spune sfântul Paul colosenilor: "Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, îmbrăcaţi-vă deci cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilinţă, cu blândeţe şi îndelungă-răbdare" (Col 3,12).