- A. "Ce înseamnă că Isus s-a dus şi "a predicat sufletelor care erau în închisoare"? (1Pt 3,19). În continuare (1Pt 3,20) ni se spune că a predicat celor de pe vremea lui Noe. De ce nu s-a dus şi la cei de pe vremea Sodomei şi Gomorei? De ce nu s-a dus la toţi?"
Pericopa din 1Pt 3,18-22 afirmă rolul salvific al lui Cristos mort şi înviat. Este nucleul mărturisirii de credinţă creştină pe care autorul o repropune cititorilor săi într-un montaj de formule vechi comentate şi actualizate. Punctul de plecare îl constituie afirmaţia tradiţională: "Cristos a suferit o dată pentru păcate" (cf. 1Cor 15,3-4; Gal 1,4; Evr 10,12). Eficacitatea salvifică definitivă este subliniată de adverbul "o dată" (în greacă hapax are nuanţa de o dată pentru totdeauna), care apare în formulele de cateheză creştină (cf. Evr 9,26.28; 10,10; Rom 6,10). Această temă este dezvoltată şi reformulată în cele două afirmaţii care urmează: "El, cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să vă ducă la Dumnezeu" (cf. Is 53,11 unde se întâlneşte imaginea "dreptului" care îşi dă viaţa din solidaritate cu o comunitate păcătoasă, deschizând astfel calea spre mântuire pentru toţi). Este adevărul mărturisit în cateheza tradiţională despre solidaritatea lui Cristos cu "voi (=vă)" = cu noi, comunitatea liturgică (cf. Ef 2,18). Ultima parte a versetului 18 afirmă într-o formulă nouă şi originală un alt adevăr de credinţă din tradiţie care proclamă moartea şi învierea lui Cristos: "Dat la moarte în ceea ce priveşte trupul, dar înviat cu duhul". Trupul în opoziţie cu duhul în acest context nu se referă la cele două componente ale omului din antropologia greacă sau biblică, trup - suflet, ci indică cele două sfere de acţiune sau cele două modalităţi de existenţă, ca în vechile imnuri din Rom 1,3 şi 1Tim 3,16: trupul este asociat cu aspectul trecător şi cu mortalitatea, caracteristice omului; duhul este asociat cu viaţa şi forţa, caracteristice lui Dumnezeu.
Eficacitatea salvifică a morţii/învierii lui Cristos se extinde la trecut, la prezent şi la viitor, îmbrăţişează toate spaţiile şi sferele existenţei, manifestându-se ca o stăpânire cosmică universală. Problema de interpretare este legată de formula de legătură cu propoziţia următoare: "în care a venit şi a predicat sufletelor care erau în închisoare". În care (în greacă: en hô) poate să fie pronume relativ ce se raportează la duh: în care duh; poate să fie conjuncţie temporală: în timp ce, pe când; sau poate să aibă valoare de consecinţă: prin urmare, aşa încât. Având clarificat sensul lui "duh", înţelesul textului apare clar: întrucât a fost înviat în duh, Cristos a mers să le predice, să le dea vestea şi duhurilor. Cine sunt acestea? Sunt două ipoteze: 1) Este vorba despre sufletele oamenilor vii sau morţi, drepţi sau nelegiuiţi. 2) Este vorba despre fiinţele spirituale, despre îngeri. Prima ipoteză ar fi în acord cu mărturisirea de credinţă: s-a coborât în iad. Această interpretare nu are sprijin filologic în acest fragment. Termenul grec pneumata când este folosit fără o specificare în Noul Testament se referă numai la "spirite" în sensul de fiinţe spirituale, îngeri sau puteri şi nu la sufletele oamenilor morţi; apoi nu se spune despre Cristos că "a coborât", ci "a venit". În acest caz venirea lui Cristos şi predica lui nu poate fi o propunere mântuitoare, ci proclamarea judecăţii de condamnare pentru sufletele (=spiritele) care erau în închisoare, care odinioară nu au voit să asculte, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi care sunt îngerii sau "fiii lui Dumnezeu" ce stau la începutul corupţiei şi al degenerării umane, în special al idolatriei păgâne (cf. Gen 6,1-6). Potopul din timpul lui Noe a devenit în tradiţia biblică şi iudeo-creştină simbolul prin excelenţă al judecăţii lui Dumnezeu (cf. Mt 24,37-39; Lc 17,26-27; 2Pt 3,6), iar Noe este simbolul drepţilor mântuiţi din mijlocul unei generaţii perverse (cf. Evr 11,7; 2Pt 2,5).
