"După ce a trecut sâmbăta, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, şi Salome au cumpărat miresme ca să vină să-l ungă... Privind, au observat că piatra fusese rostogolită, deşi era foarte mare.

Intrând în mormânt, au văzut un tânăr aşezat la dreapta, îmbrăcat cu o haină lungă, albă, şi au fost cuprinse de spaimă. Dar el le-a zis: «Nu vă înspăimântaţi! Îl căutaţi pe Isus Nazarineanul, cel răstignit. A înviat, nu este aici! Iată locul în care îl puseseră!»" (Mc 16,1.4-6).

Marcu ne prezintă la început un cadru normal, întru totul coerent cu ceea ce îl precedă (înmormântarea), în care sunt puse în prim plan intenţiile, acţiunile şi chiar preocupările femeilor.

Piatra rostogolită de la intrare introduce, dintr-o dată, nu numai în mormânt, ci şi la o surpriză uluitoare.

Omul este condus să ia act de acţiunea lui Dumnezeu.

"A înviat!". Literalmente: "A fost înviat (de Dumnezeu!)".

Iată, în naraţiune, trecerea bruscă: de la intervenţia omului la intervenţia lui Dumnezeu.

Şi tocmai aici vrea să ajungă Marcu: să ne facă să luăm act de faptul că acest eveniment depinde în mod exclusiv de puterea lui Dumnezeu...

Insistenţa asupra pietrei, care a fost deja dată deoparte, deşi era foarte mare, face parte din această perspectivă a intervenţiei lui Dumnezeu care depăşeşte posibilităţile omeneşti.

Acţiunea omului se opreşte la intrarea în mormânt.

Acesta este paradoxul, punctul de ruptură: în centrul unui mormânt, unde omul nu mai are nimic de făcut, afară de cazul că se ocupă de un mort, se situează acţiunea lui Dumnezeu care exprimă viaţa şi începe o istorie nouă.

Nucleul naraţiunii e constituit de anunţul pascal.

Femeile nu găsesc mormântul gol. Găsesc mormântul ocupat de un "tânăr aşezat la dreapta, îmbrăcat cu o haină lungă, albă". Este vorba de un personaj ceresc, care, mai mult decât un interpret al evenimentului, este un revelator.

Trebuie să subliniem puternic faptul că însăşi credinţa în înviere nu se naşte din mormântul gol, ci dintr-o revelaţie.

Experienţa pe care o fac femeile se pare că se mărgineşte, cel puţin la început, la a vedea. De fapt, văd piatra rostogolită alături. Şi, intrând în mormânt, văd un tânăr îmbrăcat cu o haină lungă, albă.

Din acest moment însă, a vedea lasă locul lui a asculta.

Este cuvântul cel care introduce în miezul evenimentului şi permite să fie perceput în realitatea sa cea mai profundă şi tulburătoare.

A se naşte, a trăi, a muri, a fi înmormântat. Este traiectoria normală a vieţii umane.

Învierea lui Cristos frânge această traiectorie, lichidează definitiv această istorie.

Mormântul - al său, gol - determină un început, nu un sfârşit. Mormântul devine locul naşterii...

Sărmanele femei! Acum că nu mai exista un trup de îmbălsămat, au rămas ca paralizate...

Creatura umană nu poate să captureze misterul, nici să-l arhiveze liniştit în propriile scheme. Poate doar să se deschidă în faţa revelării lui, o revelaţie care o lasă, la drept vorbind, fără simţire.

Oricum, reţinem faptul că femeile, deşi au avut curajul să înfrunte un cadavru care zăcea în mormânt de două nopţi şi o zi, rămân uluite, speriate, nu "suportă" revelaţia care se referă la Cel Viu. Şi când, într-un mormânt, primesc o veste uluitoare de viaţă, îşi pierd graiul.

"El merge înaintea voastră în Galileea..." Dumnezeu nu se lasă cucerit. Mai degrabă, are obiceiul să aştepte. Un Dumnezeu care ne precedă, nu poate fi cucerit. Putem, cel mult, să bănuim că ne aşteaptă, înainte de venirea sa pe pământ, Cristos era aşteptatul popoarelor.

Acum, este omul cel care trebuie să răspundă la aşteptările lui Dumnezeu. Omul, acest aşteptat de Dumnezeu.

Doamne, tu ştii că, adesea, fuga noastră exprimă încercarea de a ne elibera de tine, de prezenţa ta incomodă.

Dar, este şi semnul că nu putem face nimic fără tine. Neputând să te urmăm, ne îndepărtăm... Către tine. (Alessandro Pronzato, Via crucis, p. 220-223)