Când vezi un copilaş zâmbind de fericire,
Răsare o nouă lume de vis şi de iubire
Ce creşte, s-oglindeşte în ochii tuturor
C-a lui mult dulce zâmbet e nesecat izvor.
De-i frig, vipie, zloată, el risipeşte tot
Necazul strâns în suflet, iar altele nu pot
Să tulbure speranţa când zâmbetul său blând
I-alunecă pe buze voios şi gângurind.
Cât de frumos zâmbeşte, de parcă vrea să spună
Că viaţa fără el nu are rost, nu-i bună
Nici cât un cui de tei bătut să stăvilească
Urgia abătută pe soarta omenească.
Da, ochii lui senini, de limpede azur,
Aruncă o văpaie de zâmbete în jur
Şi fac din ură cruntă, neînchipuită pace,
Iar fericirea-nsuflet, nestingherită zace.
Tu, prunc fără de vină, eşti zorii revărsaţi
Pe-ntinsele câmpii, pe munţi semeţi, înalţi,
Pe mult cântata mare, pe-al lumii viitor,
Pe soarta ce-l aşteaptă şi pe acest popor.
În trup şi-n suflet, ai sfânt har de gingăşie
Şi numai tu doar ştii să porţi nimbul prunciei
Pe-a tale picioruşe ce nu cunosc ţărâna
Cum frunţii tale blânde îi e străină vina.
Această lume sumbră îţi este prea străină
Prin faptele ei negre, prin inima-i haină,
Prin tot ce o aruncă în groaznică genune
Şi-i pune diademă un mult haotic nume.
Tu, vino şi-i întinde mânuţa ta divină,
O scoate la lumină din nendurata-i tină
Şi-i luminează calea c-o candidă scânteie
Să vadă ce-i frumosul, iubirea dumnezeie.
