Cu aceste cuvinte din titlu, nunţiul apostolic din România, arhiepiscopul Gerald Patrick O`Hara, îl prezenta la 5 aprilie 1948, în saloanele Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, cu ocazia recepţiei oficiale, pe proaspăt consacratul episcop de Iaşi, Mons. Anton Durcovici. Fotografia alăturată îi reprezintă pe cei doi ierarhi surâzând, într-un moment de destindere, în timpul recepţiei oficiale. Au trecut doi ani şi şase luni de la nominalizarea Mons. Anton Durcovici ca episcop de Iaşi, la 25 octombrie 1945, şi şase luni de la publicarea acestei nominalizări în ziarul L'Osservatore romano, la 30 octombrie 1947, perioadă în care nunţiul Andrea Cassulo şi succesorul acestuia, Gerald Patrick O'Hara, au depus eforturi diplomatice extraordinare pentru a-i convinge pe liderii comunişti de la Bucureşti să recunoască numirea ca episcop de Iaşi a Mons. Anton Durcovici, numire care fusese deja recunoscută de regele Mihai I, la 14 noiembrie 1947.
Bucuria şi satisfacţia care se pot citi pe chipul nunţiului O'Hara se explică, aşadar, prin faptul că fusese reluată seria episcopilor de Iaşi, după o vacanţă de trei ani şi jumătate, iar tronul episcopal de Iaşi urma să fie ocupat de o personalitate importantă şi providenţială pentru timpurile de prigoană, care se anunţau şi în România.
În perioada relativ scurtă cât a păstorit Dieceza de Iaşi, 14 aprilie 1948 - 26 iunie 1949, ep. Anton Durcovici a scris o "strălucită pagină în istoria Bisericii din Moldova", devenind totodată unul dintre exponenţii rezistenţei anticomuniste prin credinţă. Mereu receptiv şi pregătit pentru orice chemare în apărarea Bisericii, ep. Anton Durcovici avea să fie desemnat de nunţiul O'Hara ca administrator apostolic de Bucureşti, în ianuarie 1949, după retragerea arhiepiscopului Alexandru Theodor Cisar.
Cu prilejul şedinţelor Conferinţei Episcopilor Catolici convocate la Bucureşti de nunţiul O`Hara, ep. Anton Durcovici şi-a putut manifesta întregul său sprijin faţă de iniţiativele nunţiului şi ale colegilor săi de episcopat, în problema provocărilor regimului comunist şi ale Securităţii, precum şi a ingerinţelor acestora în viaţa Bisericii. Cu ocazia vizitelor sale la Bucureşti, episcopul Durcovici l-a informat în mod constant pe nunţiul O'Hara despre reacţia eroică a comunităţilor catolice din Dieceza de Iaşi faţă de acţiunile militare ale Securităţii şi faţă de provocările comuniste şi maghiare.
La 26 iunie 1949, la câteva ore după răpirea de către agenţi ai Securităţii a episcopului Durcovici, nunţiul O`Hara s-a deplasat la biserica din Popeşti-Leordeni pentru a-i linişti pe credincioşii care îl aşteptau pe păstorul lor şi pentru a le acorda sacramentul Mirului celor peste 650 de copii şi tineri. Revenit la Bucureşti, nunţiul O`Hara a înaintat Ministerului de Externe condus de Ana Pauker o notă de protest vehementă, solicitând eliberarea imediată din arestul Securităţii a episcopilor Anton Durcovici şi Marton Aron. Nota de protest i-a fost restituită însă nunţiului, pe loc, prin intermediul curierului, fără a fi citită şi fără a primi un răspuns.
La 6 iulie 1949, nunţiul solicita să fie informat permanent în legătură cu evoluţia procesului penal care i se pregătea episcopului Durcovici, iar peste exact un an, nunţiul avea să fie expulzat cu brutalitate de autorităţile comuniste din România. În acelaşi timp, episcopul Durcovici rămânea izolat în subteranele arestului Securităţii din Bucureşti, lipsit de sprijinul diplomatic pe care nunţiul O`Hara încercase să i-l ofere în primul an de captivitate.
